vineri, 12 ianuarie 2018

Oare mai există statui de fotbaliști, în București (eventual, în țară)?

(La întrebarea de mai sus, prietenul Cornel mă informează de una a lui Ion Oblemenco, la Craiova...)





Inevitabil, la vederea lui 'Năsel' (de la nas proeminent...), adică Titus Ozon, mintea mi-a zburat la zisele despre acesta, despre acele locuri bucureștene în general - dintr-o veche carte...
Și anume „I se spune Profesorul”, a altui vrăjitor cu balonul, Gheorghe Constantin (antrenor al echipei naționale, în 1992).



În acel părculeț alături gării bucureștene Obor, mă aflam parcă pe terenul de fotbal al „Uniunii Tricolor”, de altădată...

Și unde antrenorul Fane Cîrjan lua la palme un junior. Asta pentru că mucosul, după ce dăduse trei goluri într-un meci, trecuse la caterincă: driblinguri de amorul artei, mingi printre picioarele adversarilor etc.
La care Titus Ozon, de felu-i sîsîit, replica: „Se-se (adică ”Ce, ce...?”) mai vrei, domnule, nu le-am dat eu toate golurile?! Se mai vrei?...”
„Vreau fotbal, mă! Nu ursăriile tale!”

La așa rememorări, și chit că afară burnița pesimist, m-a luat -- azi dimineață - un zîmbet larg, iar apoi rîsul...

PS1

Foarte probabil ca ideea statuii să fi aparținut fostului primar al sectorului 2, Nicolae Onțanu.

Vezi și:
http://www.bucurestiivechisinoi.ro/…/stadioanele-uitate-al…/



joi, 11 ianuarie 2018

POLITICĂ. Basarabia, un unghi

Paginile reproduse sînt dintr-o carte (altminteri) foarte interesantă: „Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!”.





În pasajul reprodus de mine, autorul se miră de pretenția unor bătrîni basarabeni, care se considerau moldoveni, nu români.
Dacă numai se mira, era ok. Dar adaugă și comentarii nu tocmai onorante, la adresa acelora, bașca săgeata spre Stalin, că a inventat limba moldovenească..
În realitate, lucrurile stau altfel.
.
Basarabia se desparte de cealaltă parte a Moldovei la 1812. Peste niște decenii, moldovenii neajunși sub ruși decid a se unii cu muntenii, formînd 'Principatele Unite', devenite la scurtă vreme 'România'.
Or basarabenii se știau de moldoveni, cum și-au spus statal, pînă în secolul 19, și cosîngenii din dreapta Prutului. Și care au decis/acceptat a-și numi limba drept română.
Basarabenii nu au urmat (fie și datorită rușilor care îi cuceriseră) așa proces, deci au rămas la ce știu: că limba lor e cea moldovenească... Iar țara, Moldova/Moldovă (dacă îmi aduc eu aminte bine, Basarabia este numele purtat inițial de partea sudică/din preajma Dunării a Moldovei dintre Prut și Nistru, apoi denumirea fiind extinsă la întreaga zonă pierdută de noi la 1812.

Oarecum la chestiune...
Și apropo de dragoste țară, plus dor de unit cu Basarabia cea surată și sfîntă.
Am văzut într-un documentar niște soldați români luați prizonieri la Stalingrad. Niște căciuli mari, mițoase (or fi aparținut ținute militare) în cap, și tremurînd ca naiba, plus groaza morții în ochi, la acel 1943.
Zică patrioții ce-or vrea, dar cred că aceia rezonau niet (dacă le-o fi dat, oricum, vreodată prin cap de acele minunății propagandistice) cu vorbele mari despre unirea cu frații ori Cruciada împotriva bolșevismului.
Partea dureroasă este că îi dăm azi înainte cu acele palavre, fără să gîndim la tragedia acelui tip de oameni (cosîngeni!), duși să moară la dracul în praznic, lîngă o Volgă de care nu știuseră anterior nimic...

După cum.
Despre iritarea că ne-au trădat unii la Yalta veți fi auzit.
Dar.
Britanicii luptă de unii singuri împotriva Germaniei, un an în cap, pînă cînd Hitler n-are de lucru și atacă Rusia sovietică.
Ultima se află în situație oarecum asemănătoare, în sensul că în Europa doar ei rezistă colosului nazist, vreme de doi ani (1941-43), pînă la debarcarea anglo-americanilor în Sicilia.
Or, în răstimp, noi nu doar că n-am oferit vreun ajutor, dar luptam și contra lor.
Putem vorbi aici despre dezrobirea Basarabiei, dar din unghiul acelor luptători de unii singuri se prea poate ca lucrurile să se fi văzut altfel, cînd - la Moscova - Churchill i-a întins lui Stalin un șervețel oarecare...

Trec aici peste faptul că grăsunul premier al Albionului, anticomunist vehement, și-ar fi dorit să nu avanseze rușii spre vest (motiv pentru care a vrut ca aliații să debarce nu în Normandia, ci în Balcani). Dar nema putirință a-i opri, pe sovietici!
Așa că a propus socoteala cu pricina, care păstra măcar Mediterana în sfera britanică de influență (asigurînd legătura cu posesiunile Imperiului.din Orientul Mijlociu)

PS
Am sentimentul că hulită divizie Tudor Vladimirescu a fost alcătuită cu precădere dintre cei văzuți prizonieri în iadul de la Stalingrad.

După cum.
E deosebire între a muri de călăi comuniști și a o face în întinsul Rusiei (de groaza Curții marțiale a conaționalilor), în WW2?


Extrase din carte Dan Casassovici


Mircea Casassovici a fost un alpinist din a doua garnitură valorică a Clubului Alpin Român interbelic.
Fiul său, Dan, scrie și despre dînsul într-o carte apărută recent.




Alături de Sorin Tulea (stînga)


La premiera Colțului Mălinului, 1935, al doilea din stînga.



Vezi și:




PS
Observații.
În textul Casassovici întîlnim numele Firică Pascu, ce privește fără îndoială pe sinăianul  Filică Pascu, pionier al umbletului prin abruptul Bucegilor.
Similar, nu Tito Piaz, ci Tita Piaz.



sâmbătă, 30 decembrie 2017

Moara Dracului, din Peretele Piscului Rece (Piatra Craiului)

Căpcăunul cel Bun publică pe Facebook această imagine.




Priveam fascinat din creastă, precum o faci dumneata aici... Eram interesat să identific locuri pe unde umbla omul.
Mi se pare că în locul pozat (vezi verdeața) erau ceva prispe, observate inițial de la cabana Garofița, dar finalmente am socotit că nu meritau efortul de a le atinge.
Mă bucur însă că alții (Piatra Craiului posedînd mai mulți împătimiți de coclauri, decît vecinii Bucegi) nu vor fi precupețit s-atingă acei cîțiva pentru pătrați. Și să caște ochii în jur.
Altminteri, aș puncta că primii care pomenesc de o Moară a Dracului o plasează în alte locuri, dacă nu mă înșel imediat la sud de drumul Deubel.


PS1
Dacă tot sînt la capitolul mărturisiri, Peretele Piscului Rece (care se află între fotograf și Moară) m-a fascinat cel mai mult, dintre wand-urile Pietrei Craiului.
Va fi contribuit la așa simțămînt faptul că e amplasat într-un fel de cotlon, iar în paralel are istorie. Una nici prea vagă, nici foarte amplă, pentru a descuraja - pardon de vorba mare! - misterul său.

PS2
Oare dăm idei proste vreunui Cristi L., de-un grătar și-o bere în moara Ăluia?
N-am de ce să mă ofusc, ecologicește, de așa trăznaie (pe care o doresc însă fără victime).

La chestiune, eu pricep mai greu prezervarea naturii... Nu spun că mor după gunoaie pe munte, dar a sta obsedat să nu deranjezi o pietricică din locu-i îmi semnalizează refulate din alte domenii.
De pildă teama de uzura corpului personal, respectiv moarte (tot a noastră).

duminică, 24 decembrie 2017

MUNTE. Locuri...

Am drept wallpaper pe telefon un extras dintr-o serie tare frumoasă de poze, ale lui Silviu Manciulea, și privind abruptul Bucegilor (zărit din vecinii munți ai Baiului).
Faptul că am optat pentru o anumită zonă și nu alta mă semnalizează a fi mai încîntat de ea, decît de alte minunății.

Acolo, în ea, se află nițel însorit ceea ce pare un pinten. Este, de fapt, un contrafort de prin Caraimanul răsăritean, mai exact partea superioară a acestuia.
Priveam la el, pe cînd metroul mă zdruncănea în măruntaie de București, și-am realizat că e înconjurat din toate părțile de locuri nemaipomenite la pătrat, barim pentru sensibilitatea celui care vă scrie aici.
Imediat deasupră-i îi e comodă prispă (cu rododendri în iunie).În aval, spre sud i se duce aparte padină supendată...Spre nord, e ulucul fioros (însă delicios) al Văii Spălăturii.Iar dedesubt, Brîul lui Rafail...






Probabil viețuind mai amplu de cît bănui, lunile astea, n-am mai avut gînduri pe unde să-mi pripășesc urna, cîndva.
E o idee, în așa rai... (deși pînă mă voi duce, multe se vor schimba în optica-mi, căci așa e viața...)

miercuri, 20 decembrie 2017

Schimb de păreri, în zonă a mersului pe munte, cît și religioasă

X:
„Rugăciune...În această ascensiune, Doamne te rog să fii cu mine, să mă ocroteşti şi să-mi călauzeşti paşii.Dar și de voi umbla prin Valea Umbrei Morții, eu Doamne, nu mă voi teme...căci Tu ești cu mine. Tu ești turnul meu de veghe și cetatea mea de adăpost. În Tine mi-e credința, în Tine mi-e nădejdea. Iar de-i va fi dat Morții să mă întâlnească astăzi, fă Doamne ca ea să mă găsească sus, printre stânci, cu ochii spre creste și cu brațele larg deschise, îmbrățișând cerul albastru, pe care îl iubesc atât de mult . Amin”

Y:
„N-am apucat niciodată a spune "Doamne ajută!" (la vremurile-mi de religiozitate, și pe coclauri montani aflîndu-mă).
Nu-mi ardea pur și simplu, de așa ceva, în care-aș fi văzut doar un mod de distragere a atenției, de la problemele tehnice ale momentului.În schimb, mulțumeam Înaltului pentru locurile faine întîlnite prin abrupt (pe urmă, Dumnealui a dispărut ușurel din viața mea...).”


.






X:






„Din fericire ptr mine, am avut ocazia sa Îl descopăr cu adevărat, în vârf de munte. Și tot acolo, mă simt cel mai aproape de El.”







marți, 12 decembrie 2017

Iubit, spre Munte

De ziua Muntelui, un distins prieten vorbește de respectul ce-l datorăm acestuia...
.
Păi...
Eu n-am respectat niciodată muntele. Doar m-am simțit uneori bine ori nemaipomenit acolo (iar alteori nașpa, căci fură și-așa momente)

„..Este suficient si ca l-ai iubit...”
E-acolo treabă de suflet.. Iar asta se lasă mai greu trecută în vorbe.  Fascinat ar fi pe aproape, cu mențiunea că legătura-mi cu muntele a avut și destule laturi neplăcute.
Risc, oboseală (de moment ori a vîrstei înaintate), recunoașteri („Nu e o treabă, ce fac eu pe aici...”). Iritare că nu ai bani pentru el. Jenă/grijă de la herniile inghinale reloaded..

Fu amestecat.

Dar. Și precum spre răposatul rege Mihai. Nu l-aș putea iubi (cît/cum o fac), fără să-l iau cu toate ale lui...