sâmbătă, 30 iulie 2011

[UMAN] Nu ne suportăm, acolo sus?

Am nimerit pe net o carte, a unui confrate debutînd pe munte în deceniul patru. E vorba de Ovidiu Maniţiu, iar cartea se numeşte "Pwe înălţimile Carpaţilor" şi a apărut în 1979, sub bagheta redacţională a lui Valentin Borda, la "Sport-turism".
Trecerea în format electronic s-a făcut prin străduinţa  lui Gabi R., de la care (voiam să-i mulţumesc pentru muncă) aflu că e plecat din ţară.

Am răsfoit lucrarea şi-am strîmbat din nas.
Are stilul cu voroave mari. "De-a lungul traseului cuprins între Valea Peleşului şi Culmea Pietrei Arse, grupuri de femei şi bărbaţi rămăseseră răspîndiţi, care încotro, orbiţi şi năpăstuiţi de uragan..." Şi de-astea.
Poate e şi stilul epocii, deşi scăpau destui de tentaţia lui...


Nu am reuşit să găsesc ceva interesant.
Am tradus asta destul de iute în lene şi fudulie.
Ele-s indiscutabile şi aş fi scăpat uşor, inclusiv cu o elasticitate dodîndită cu anasîna, în a mă apropia de un autor.
Am realizat însă că nici dl Maniţiu nu e dus la şcoala modestiei...
L-aş crede că a salvat în timpul uraganului din buza Platoului Bucegilor, între alţii, pe un tînăr pe care îl va trage apoi încă o dată între cei vii, pe cînd acesta din urmă a alergat nefericit după tren.

"Bronzat de arşiţă, coboram într-o după-amiază de iunie pe brînele aride ale Caraimanului. Către răsărit, masivul Gîrbova se acoperise de nori smoliţi, ameninţători. Grăbind paşii, ara reuşit să prind acceleratul care urma să mă ducă la Predeal. M-am urcat la întîmplare într-un vagon. La capătul acestuia, uşile ce mă despărţeau de vagonul următor rămăseseră larg deschise, iar puntea metalică ce le unea era liberă. Trenul s-a pus în mişcare, accelerîndu-şi curînd mersul. Am observat atunci în culoarul vecin chipul crispat al unui ofiţer care, privind pe fereastra deschisă, a rămas înmărmurit. Am intuit fulgerător că la scara vagonului se întîmpla ceva neobişnuit. M-am năpustit Într-acolo. Un călător alergase în goană spre scara vagonului, dar alunecase. În disperare, se prinsese cu un singur braţ de bara ajutătoare. Trupul i-a rămas, în parte, suspendat în gol. N-am stat pe gînduri. Am apucat zdravăn braţul celui căzut, ancorîndu-mi în acelaşi timp braţul meu stîng de manivela rotativă a frînei. L-am tras voiniceşte pe imprudent în vagon. Ajunşi faţă în faţă, cel salvat m-a privit descumpănit.
– Mă cunoşti ? l-am întrebat.
N-a putut articula nici un cuvînt. Respira din greu, agitat, şi-mi arunca priviri întrebătoare.
– Adu-ţi aminte, l-am ajutat, astă iarnă... acolo sus, la cantonul Jepi...
– Da, a rostit, sugrumat de emoţie, inginerul chimist.
Am tăcut apoi amîndoi, pînă cînd acceleratul s-a oprit în Predeal. Am coborît acolo. Inginerul m-a urmat. N-avea de gînd s-o facă, dar s-a decis în momentul cînd a văzut că eu mă pregătesc să cobor. Pe peron, l-am privit în adîncul ochilor şi i-am spus :
– Te-ai salvat de două ori în acelaşi an. Tinereţea e doar atît de preţioasă ! Să n-o calci în picioare a treia oară !
Am zărit atunci două lacrimi strivite sub pleoapele tînărului de douăzeci şi cinci de ani. Mi-a cerut voie să-l las să mă îmbrăţişeze. M-a cuprins în braţe şi, în timp ce mă strîngea, i-am simţit căldura lacrimilor, pornite potop pe obraji."

Cum ar zice Adrian Păunescu, Pe pămînt avem de toate...

De strîmbat din nas la O. Maniţiu a strîmbat şi Emilian Cristea, episod de care amintesc în Sus la munte la izvor (aş minţi să nu precizez că acel calup informativ mi-a parvenit de la Niculae Baticu!).

De unde bănuiala că ne cam şuntim, noi ăştia ajunşi sus ori bîntuiţi de dorinţa asta.


Or, deşi în toată chestia asta o fi amestecat un uman de nu s-a pomenit, cred că e de spus oleacă de Ho! tendinţei - cel puţin în ce priveşte una din persoanele pomenite mai sus.
Deseori interiorul nostru are toate justificările să se comporte în vreun mod oarecare - inclusiv în ale invidiei - dar dacă tratăm Uzina (adică sufletul personal) mai amical şi mai cu suflet, cred că se poate scoate de acolo şi ceva mai util, a la longue, decît o simplă refulare...

Să vedem dacă ţine...

Ca examen, îmi repartizez sarcina de a trata despre ce îmi place în cartea lui Maniţiu (hai să-i spun aşa, deşi s-o fi prăpădit de ceva decenii...)

PS
Download de la:
https://www.zumodrive.com/file/518327206

sâmbătă, 16 iulie 2011

[VIAŢĂ] Raport etern calităţi - defecte

Fondul aprins al unora dintre animatorii de ieri şi de azi şi Clubului Alpin Român a ieşit iar la suprafaţă.

Mi-am dar cu părerea pe lista Clubului (de fapt, există două, a lui Eugen P., respectiv a celor din jurul actualului preşedinte - am optat pentru ultima).

Ieri, Marin Gherasim îi ia apărarea lui Ezâugen Popescu, vorbind între altele de marile calităţie ale acestuia.
Care sînt indiscutabil, atîta doar că nu e de ajuns să ai calităţi. Mai trebuie să grijeşti să nu-ţi strice tot defectele, alea personale. Care, de cele mai multe ori, sînt pe măsura celor bune.

Am aruncat pînă azi, de asemenea, un ochi asupra celor din jur şi am constatat că depunem eforturi în societate, cu speranţa inconştientă că ne va fi acceptată (permanent sau măcar la o defulare vijelioasă din cînd în cînd) şi partea reală, nestrunită, needucată.
Vezi, de pildă, o femeie frumoasă ori care se îmbracă provocator. sentimentul meu este că o face pentru a-şi putea manifesta partea agresivă (de unde i se trage vehemenţa acesteia din urmă, nu mai contează). Un Morrison. Cum constribuţia lui la succesul lui The Doors a devenit decisivă, pe măsură au ieşit la suprafaţă mofturile, naturelul (trec aici fără jenă arătatul penisului sau textul din "The End").
Lista poate continua...
Bineînţeles există şi excepţii, a la Bill Gates care zîmbeşte dulce şi după ce adună purcoiul de miliarde.

sâmbătă, 9 iulie 2011

[VIAŢĂ] Care-i cum vrea ea.

Revin de la munte.
8 iulie, cald.
Pe la Cîmpina suie un domn la vreo 60 de ani (îmi duce mintea la Const. Cotimanis, dar cel de acum e şubred - se va vedea că doar la prima vedere...) şi o duduie, de vreo 26-27.
Ne aflăm într-un vagon care la mijlocul său are un calup cu două zone a şase locuri. Cei doi se află în celălalt 'sextet'.

Sesizez la un moment dat amabilităţi fizice între cei doi. Tip încă limitat ce mă aflu, le bănui drept gesturi de încurajare, detandreţe filială.
Din partea femeii.
Descopăr cu profană stupoare că e ceva erotic.
Profesat inclusiv pe calea masajului, minute buuune în şir, ca să nu spun zeci.






















Subsemnatul, jenat (asta înseamnă, s-o recunoaştem, şi alte lucruri decît bun simţ, între altele senzaţia că am păcătui pînă şi privind într-acolo). Disconfort.

După un timp, în care sentimentul naşpa mi se risipeşte, realizez că problema e la mine.Pînă să mă plîng că alde cutare inşi încalcă mai mult sau mai puţin nişte reguli, păi eu am probleme cu elasticitatea.  Cu a realiza că Ea, Realitatea, e mai amplă decît credeam. Plus că imoralele se pot petrece şi fără să cază cerul.
Plus că orice are loc sub soare posedă o explicaţie.

Din start, e în mine iritarea tinerilor cînd o femeie de (oarecum...) vîrsta lor nu îi bagă în seamă, ci preferă un tomnatic. Se face aici brusc o comparaţie, din care noi, forţoşii ieşim mai proşti decît boşorogul.
Plus iritarea noastră că prada ne scapă.

Ce-i drept, Oana Lis ne arătase că asemenea tip de relaţie e foarte posibil. Că poţi să conviţeuişeti, să accepţi alături un tip cu fo treizeci de ani mai mult. Şi să nu te pălească după scurtă vreme, greaţa ori dorinţa de un vrej tînăr.

În acest stadiu al spuselor mele. nu aş face imobilismul de a plasa situaţia din tren relatată de mine în canoanele perechii Lis. Poate lucrurile-s aici un pic schimbate. Juna are o lucire în gesturi (o pot bănui şi pe aceea din priviri) care arată că-i din categoria obsedatelor de sex, de eros - şi asta o spun nu doar ca unul care a citit recent de o jurnalistă cu aşa porniri (aceea de şi-a ucis mama) şi-mi stăruie expresia în minte...
Păi cred că mai bine reţin situaţia ca find posibilă. Ca o duduie să fie inflamată de un aşa nene, destul de hodorogit însă cu o simţibilă flamă în el.




Viţios de serviciu,
(vezi foto dedesubt)


luni, 4 iulie 2011

[PSIHOLOGIE VIAŢĂ] Curente

I

Schimb vorbe cu un ardelean să-i spunem detaşat în Bucureşti, la mine la slujbă.
La zisele mele destul de libere (ce-i drept, fără a trece grozav în pretinse promiscuităţi), interlocutorul îmi spune: "Dom'ne, eşti un pervers...".
Apoi, repetă vorba.

Nu e cea mai comodă caracterizare, mai ales cînd comportă o ladă de nunaţe.
Uneori ţii însă la compania discursivă a unui om, aşa că nu te ambalezi în exces.

Pretenţia nu mi se pare excesivă doar datorită nuanţelor de care am pomenit, ci pentru că amicul priiectează, cum se spune în psihologie, adică atribuie altuia ce nu are curaj să recunoască/afirme/afirme răspicat despre sine.


În context, e interesant de cercetat - care posedă minte - de ce unele conţinutul brute din noi ţin să iasă tocmai pe calea aşa-ziselor perversiuni.
Deşi, cred că punem căruţa înaintea... boilor: dacă aşa se întîmplă, păi asta e.

De fapt, la unii ies şi pe alte căi sau nu ies deloc. Şi e de văzut dacă nu-i o problemă de sănătate mai mare, la ultimii.

PS Întrebaţi cam cum arată o perversiune?
Îmi fuge mintea aici la Cartea nunţii, de G. Călinescu, unde Vera e oripilată că, în intimităţile de alcov ale unui cuplu amic, soţul comite gesturi, acţiuni care se permit doar sugarilor.
O tempora!
Totodată, este c-am eludat frumos fondul problemei? Al recunoaşterii ticăloşiilor pe care le-aş putea executa în intimitate?


II

Un amic de munte trece în proflul său de pe un site de profil că este interesat să facă lucrurile bine şi să le ducă la capăt.
Ca un cîrcotaş ce mă aflu, aş spune că manevra nu este nemaipomenită nici la Vîrsta Muncii, adică a doua din viaţa omului. Cu atît mai puţin ulterior, cînd lucrurile se schimbă dramatic, cînd te trezeşti că atracţiile de altădată (inclusiv, ori MAI ALES munca) nu mai aduc savoare, nu mai furnizează miere a vieţii.

Ce a scris subsemnatul la aceeaşi rubrică a siteului carpatin.
Păi, ceva din categoria...'Păi".
Lucrurile sînt pe lumea asta atît de neaşteptate şi contradictorii, încît găsesc că altceva nu poţi a spune.
Bineînţeles că, pentru a vedea şi de a te eventual zăpăci de complexitatea lumii ai nevoie de un căscat cît mai măricel al ochilor către Ea, către Lume.
Am trecut şi asta în Profil.
Cum, mă cam laud?
Se poate. Dar şi completez că a face cele ce spun eu imediat mai sus nu-s o garanţie că nu guşti şi din amăreala şi disperarea vieţii.


III

O cunoştinţă masculină (întîmplător boss la slujbă) îmi mărturiseşte că simte nevoia unui sac de box, şi nu pentru a-l contempla.
Am senzaţia că-i semnalul lui a face în exces ceea ce nu îi este, totuşi, natural. Tot ca părere personală, cred că atribuie prea mult interes familiei şi slujbei, în detrimentul fiiţei proprii.
Afirma-mi poate părea o blasfemie, în ton cu morala noastră creştină, socială în general, dar asta este explicaţia mirosită, intuită de subsemnatul.
Plus că n-am zis să lase baltă cele Două, familia şi slujbă, şi de o idee interes personal mai mult. Asta chit că, în aparenţă, omul este un lider, un tip care duce lucrurile cum vrea el, şi nu invers.


IV

Nimeresc într-o revistă un pasaj despre teama lui Lucian Blaga, în deceniul şase, că nu va mai fi citit. Aceasta în condiţiile în care tinerii epocii nu-l mai răsfoiau (este drept, li se refuza brutal şi ocazia, cărţile lui L.B. fiind la teribil şi periculos index).
Îl simpatizez mult pe Blaga (fie că nu pricep mai nimic în afara Memoriilor), dar aici aş semnala - da, eu, gîza, viermele intelectual) două probleme.
Maestrul a scris despre spaţiul mioritic, a clădit piramide filosofice, dar pare să fi uitat între timp a consulta viaţa. Şi implicit să se menţină cît mai aproape trenului Vieţii.


Nu pare să accepte că poţi să nu mai fi citit la un moment dat. Să fii uitat.
Nu-i un lucru deloc uşor să judeci altfel, să nu te temi de aşa ceva, dar tot e mai bine să faci eforturi, decît să laşi Gaia să te ia fără apărare.
În acelaşi timp, mă miră neîncrederea acestui autor cu privire la viitorul scriselor sale.
Paradoxal, există autori de maculatură care au convingerea de a străbate secolii, în vreme ce un om cu operă realmente de traversat epoci viitoare se îndoieşte de asta.

Mda, e dur ce spun, dar auzisem şi eu la alţii: "O privire în cărţi, două în viaţă".


V

M-am trezit într-o recentă descriere de munte că fac mai multe trimiteri la chestii legate de moarte. Că rucsacul cutărui accidentat şi-a revărsat conţinutul pe panta coclaurilor. Că, la săritoarea cutare, eu am simţit a vedea moartea cu ochii.
M-am jenat, dar nu mi-am tăiat naturelul acelor scrise.
În noaptea asta, ceva pare să se lege, ba chiar am pretenţia de a cataloga înîtmplarea drept utilă, fericită. Un cetăţean  mort, sub o pătură. Destul de tînăr. Şi trebuie să-l mutăm, cu pătură cu tot, dar fără a-l vedea însă.
Eu, noi ferindu-ne teribil să-l simţim pe retină.
Nu ştiu cum se mişcă macabra greutate şi iese niţel de sub pătură. Cum ne iese în vedere, disconfort măricel, Spre sinistru.

Am mare satisfacţie (inclusiv în vis) însă că reuşesc să privesc spre el.
De cînd îmi tot propuneam - la veghe - să pot şi să privesc spre groaznica situaţie, nu doar să fug ca apucatul ori să-mi feresc pe măsură privirea!
Deci am privit ÎNTR-ACOLO, fie şi niţel.
Asta pentru că am legat neputinţa de a privi răposaţii din vis de oroarea irepresibilă şi de nedepăşit a retrăirii unor momente neplăcute din propria existenţă.
Nu neapărat pentru că citisem în tomul de psihologie, dar simţeam că poate fi util a nu mai da acel pas înapoi, în faţa Insuportabilului cu iz de Styx.

Ca un făcut, după ce am avut curaj să privesc spre corpul 'dus', arătarea a inviat brusc şi tînărul a pornit bine dispus spre el ştie ce.
Zău că aşa a fost!