marți, 7 noiembrie 2017

Băiat de cartier. Adică eu.


Nu izbutesc să uit un lucru, în cazul sălciei ăsteia...



Patru ani (ultimii, mai exact) a avut în preajmă unu sau două blocuri.
Dar, anterior, a bifat 30-40 primăveri în care a stat singurică în mijloc de cîmp (cu porumb sau ba) al sudului Bucureștiului. Vara arșiță, iarna ger.

Privindu-i scoarța bătrîioară, stau și mă întreb dacă n-a fost martoră și cînd, pe un alt cîmp din preajmă, niște oameni începuseră a roboti pentru ceea ce s-a numit IMGB.
Și după care, la ceas de seară, îi vor fi fost mișcare-n jur doar tramvaiele goale, de pe linia 22, îndreptîndu-se cu zdrăngănit spre apropiatul 'capăt' (abia apoi a apărut metroul).

Ca să vedeți și dumneavoastră, cu ce-și bat unii bucureșteni capul!


PS
La Brăila am văzut recent un tramvai ce încă luptă-cu-cîmpii, în sensul că iese kilometri buni din oraș, undeva spre SV, pare-se către un stabiliment industrial.

Pornind de a o fotografie


O imagine a lui Silviu Manciulea, și niște locuri de abrupt pe care nu izbutesc să mi le scot de la inimă...
(vorba vine, căci nici nu aș încerca, acel rămas cu inima mult mai goală...)

sâmbătă, 28 octombrie 2017

Pomeneam de incompatibilitatea-mi cu generația...

Pomeneam de incompatibilitatea-mi cu generația care se-adună anii aceștia la Întâlnirea veteranilor, cea organizată de Clubul Alpin Român.
Ulterior, mi-am adus aminte de ceva...
.
La un 2001, poate pe așa-numita listă Coștila, invitam la încropit o istorie a alpinismului imediat postbelic. Mărturiseam atunci că nu prea rezonez cu epoca alpiniadelor, concursurilor, cu așa-numitul om nou din acea vreme, și că prin urmare nu am ghes a repeta explorările-mi istorice privind alpinismul interbelic.
.
Între timp, m-am schimbat, am devenit poate mai înțelegător, dar în același timp îmi văd limitele umane (cele pe care le-am etichetat drept caracter dificil, al subsemnatului).
.
Cert este că nu am cunoștință, pînă azi, a fi fost pornită vreo cercetare istorică (cît de cît) de amănunt, asupra perioadei de după 1945.
.
La chestiune, admit cel dintîi că nu scrie nicăieri, a exista neapărat așa întreprindere. Dacă nu e, nu e, și gata, soarele va lumina dimineața refugiul Coștila tot dinspre est...

Mă uit la imaginile pe care Doru Vasilescu...

Mă uit la imaginile pe care Doru Vasilescu are amabilitatea să posteze (de la întîlnirea veteranilor alpiniști, pe anul acesta) și realizez încă o dată că posed un caracter îngrozitor de dificil.



Poate cu generațiile viitoare să colaborez mai bine.
(așa drum se află altminteri bătut, să zicem de-un înaintaș scund, subțirel și - de asemenea - timid)
PS
Există lucruri și mai tîmpite, decît a mă declara caracterul pomenit mai sus.
De pildă, să explic (pe tipicul unei zile de post, adică luuung) de ce zic asta.. Ori să mă scape criticismu-mi, spre veterani din cei pomeniți.

PS2
Ce chestie (și oferindu-mă totodată psihanalizabil).
M-am înțeles bine (ba chiar foarte) cu generația anterioară, celei din imaginile lui Doru V.
O fi ceea ce-i numit savant drept „saltul peste o generație”...

vineri, 27 octombrie 2017

Tură începător, demult...



Acum cîteva zile, Corina S. a postat un filmuleț, luat cam din dreptul stației meteo de la Omul. Vreme de iarnă, ceva zăpadă și mai ales frig (simțeai asta dincolo de cadre).
Brusc, m-am adus aminte a fi fost o atmosferă similară, la întîia-mi tură huvernală, pe munte.

Sînt ceva ani de-atunci.
În august izbutisem o tură frumoasă, pe care-am zis s-o reeditez în ianuarie.

Nu, nu știam că iarna nu-i ca vara.
În același timp, mă aflam singurel – amicii de la întîiul drum (trei cu totul altminteri) avînd alte treburi. Altminteri și ei se aflaseă tămîie, iar ulterior nu știu să fi făcut vreo pasiune pentru mersul în natură.

Sună urît, dar mă aflam îmbrăcat ca la oraș. Ba îmi lipsea pînă și banala căciulă ce ajunge peste urechi (așa că voi trage fularul, peste acea zonă).
.
Urcat cu telecabina din Sinaia (cea de la Babele era doar în construcție).
Apoi platoul, spre nord.













Lucrurile au mers onorabil pînă la Ceardacul Obîrșiei.










Habar n-aveam că există un drum de vară, respectiv altul de iarnă
(la chestiune, nu exista internet, și nici ghiduri ale Bucegilor în librări, căci se epuizaseră demult. Exiista în schimb o hartă a masivului.)
În acel sector, am început să alunec nițel (zăpada era mică, nu-mi aduc aminte de afundat piciorul în ea).
La unul din scocurile din apropierea obîrșiei Ialomiței am dat să alunec, situație în care am realizat că nu e o treabă, ce fac. Am răzbit totuși pînă în șaua dintre bazinele Prahovei și Ialomiței..
Am făcut o poză, cu cer care apare destul de negru, după care m-am întors la Babele. Apoi (după ciorbă și căldură), spre Sinaia, unde fu ceva ghețuș la ocolul Furnicii.



Văd într-una din imagini că aveam alături jurnalul (personal), dar nu țin a reproduce acum ce voi fi scris acolo (eu însumi nu m-am răsfoit, cred, multă vreme după aceea).

Ca opinie a mea, la tărășenie, îmi sare în minte încă o dată bafta de care m-am bucurat la munte, în drumurile-mi.
Apoi, nu m-aș lua la șuturi pentru echipamentul lipsă. Am ceva jenă de el, dar realitatea umană e cum e, nu ca-n revistele ori siteurile cu sfaturi (și frecat ridiche).


PS
Apropo de ținuta-mi total neprofesionistă, mi-amintesc de un înaintaș plecat cu servieta prin Valea Ialomiței, ceea ce nu l-a împiedicat a deveni apoi poate cel mai valoros om de munte ale generației sale.

În rest, habar n-aveam în acel ianuarie 1978 ce dambla mă va păli pentru Caraiman ori Moraru (după o vreme, și pentru Coștila nordică)..
La o adică, patima cu pricina s-a ivit - fie și sub forma curiozității pentru abrupt Bucegi - destul de iute (vara următoare), chit că însoțită de același acut habarnam-ism.
.
Aș mai pomeni că, în acel vîj de ianuarie ori ulterior, nu am ținut a cînta/țipa Walkiria wagneriană, precum un înaintaș cucerit ulterior de istoria religiilor.
.
A se ierta de calitatea nestrăluce a imaginilor...

miercuri, 18 octombrie 2017

Peste timp, despre peretele Padinei Lăncii...

Destule cunoștințe se miră de renunțarea-mi la mersul pe munte (barim în stilul care mi-a binecuvîntat vîrsta de mijloc).
Dincolo de faptul că nu poți avea putirințe fizice, la 60, precum la un 20-35 (sau măcar 50)... Cred că ne aflăm și alți oameni, decît în urmă cu niște decenii...

Mi s-a întîmplat a reveni însă ieri în valea superioară a Dîmboviței...


De-aici, dacă-mi permiteți astă matinală batere de cîmpi/munți, lucrurile merg în multiple chei.
Una ar fi dragostea de munte.

Se înțelege că fiecare poate nutri așa ceva după cum i se potrivește mai bine...
Eu cred însă că amploarea acestui sentiment este invers proporțională cu mărimea spațiului pe care îl îmbrățișezi.

La chestiune, nu am fost atras de locuri (întru munte) numeroase. Așa s-a întîmplat, poate și pentru că un ceva din interior avea nevoie a se manifesta într-un fel anume. Și anume patima, i-aș zice (și preluînd probabil vorba de la Mihai Haret, 1884-1940).
(este drept că nu a fost una care să ducă la mutat în Bușteni ori vreo schimnicie pe coclauri)

M-a interesat cam (doar) abruptul prahovean al Bucegilor.
Mai ales după o vîrstă am putut gusta și pietre ori flori și din alte părți, dar a plăcea-ul de acolo s-a aflat departe de aproape-imposibil-a-pune-în-cuvinte-ul din Bucegi.

Și acest naș și-a avut însă nașul, în 'persoana' zonei montane din Valea Dragoslăvenilor, în sine fir în zona de pădure, însă deservind 'zidul' sud-vestic al Pietrei Craiului.

Favorizat de factori ce se pot discuta, acolo încîntarea, bîzdîcul de inimă a întrecut sentimentul aferent Bucegilor.

Poezia de inimă-i însă una, iar cursul realității După vreo opt ani de îmbrățișări, s-a întîmplat să ajung mai rar pe acolo (și-n zona de abrupt aferentă). Iar ochii care nu se văd...
Rămas-a sentimentul inițial însă. Ceva în genul (și rugînd a permite licența) „Fu teribil, atunci, cîndva, și acolo...”

În paralel, am revenit ieri cu pasul, în zona de pădure pomenită.
S-a schimbat ea, m-am schimbat eu. Dar ne leagă amintirea, acel foc din interior, fie și ajuns la magazia ceasurilor trecute.

Și uite-așa te poți trezi a fi marcat de două lucruri. De prezentul altfel, dar și de o aură care-ți însoțește sufletul, legat de dragostea de altădată.

La chestiune, ș minți s-ascund că dragostea cu pricina fu una pentru acele locuri, dar și față de-o persoană. Ultima (e vorba de situație) n-a vrut nici poezii, nici a se țipa semenilor. Dar a fost, și-a sporit ce se afla deja existent, față de acele locuri.
Nu e totul...
De fapt, rămîne a spune doar mica situație ce-a dat gînd spre acest post (ideea inițială a dorit însă dezvoltări, ce duseră la cele de mai sus).

M-am uitat eu, în preajma cabanei Garofiței Pietrei Craiului, la o bucată de abrupt alb, ce se vedea mult în amonte. Dar nu m-am tulburat cine știe ce (poate-o exista și-o refulare, în sensul că sufletul îmi ascunde din niscaiva mari tulburări ale sale).
Era acolo peretele Padinei Lăncii (altminteri aferent firul secundar al PL, nu principalului...).








Pe cînd, la înserarea (altminteri minunată) de octombrie, dăm să ies din Valea Dragoslăvenilor, către drumul forestier al 'mamei' Vale a Dîmboviței, privirea-mi a vrut a zăbovi pe pîrîiașul ce mă însoțise pînă atunci, aflat la doi pași de vărsarea în apele unui rîu mai mare.



Brusc mi-a venit în minte că vreun strop de apă al pîrîiașului va fi venit și de pe stîncile peretelui de care pomeneam.
Că m-am gîndit la el, și nu la vreun alt loc drag din amonte s-a datorat faptului că la cabană zăbovisem cu ochii pe el, și nu pe altele...

Pe așa fond mi s-a reactivat amintirea unei încercări îndrăznețe/iresponsabile de altădată, cînd urmare a unei confuzii (nu am fost niciodată vreun campion al atenției...), am intrat de unul singur în perete, în loc de-a aborda terenul din dreapta lui, despre care citisem că este abordabil alpiniștilor de valoarea medie (deci inclusiv eu).

Întreprinderile de genul acesta, fie și nechibzuite, cu retrageri cirip-cirip (dar cu protagonist în viață!) își au șarmul lor. Prin prisma rememorărilor, devin un fel de acces în altă lume. De care îți aduci aminte cu o strîngere de inimă aparte...

Demult. Și acolo...


Priveam firul Dragoslăvenilor, împărțit altminteri în două brațe - în preajma vărsării sale-n Dîmbovița, și sufletul fugea departe, mult în amonte / sub Creasta Pietrei...
Și demult.







Apoi, mi-am văzut de altele.
Teoretic nu se află frumos a slăvi ceva, iar apoi a o lăsa în tîrg, cum ar zice provincialii...
Dar simt că-i mai sănătos așa pentru suflet.
Același care, data viitoare / la ceas potrivit, se va bucura mult de vreo alta, de azi și de ieri...

vineri, 6 octombrie 2017

La debut de octombrie îmi amintesc întotdeauna ...

....a fi suit, cîndva, Albișoara Gemenelor din Bucegi.

Legat de acest drum, cred că am mai trecut pe-acolo de vreo șapte-opt ori, dar aproape de fiecare dată (barim văzut de azi!) parcă am fost prin lumi (dacă nu dimensiuni!) diferite.
Un aer aparte, de neașteptat rece plus emoții inerente 'premierei' (personale, descrierile momentului fiind mai mult decît sărace), prima dată.

Apoi oarece sărbătoare, cu amici (Marian Curculescu) și pe soare.
Urmează tură solitară, în miez de vară cît și de... viață, deci cu îndrăzneala și bien-etre-ul de rigoare.

Cu o apropiată doamnă, la început umed de sezon estival. Cînd am patinat pe stînca primei săritori AH, dar a tulburat mult și-un rapel taman în rimaya unei săritori din valea vecină, a Gemenelor.
Drum cu sentiment de colectivă CAR, dar și de excursie cvasi-școlară, cu ai lui Mugur Ilie (plus viitoarea lui cumătră, adică nevasta-mi a doua).

La apus de carieră a venit mișcătoare - în sens sufletesc -
bălăureală în partea inferioară (mai exact la vest de talveg...).

Drept oarece final...
Nu regret că străbat rar (cît și infinit mai puțin dezinvolt) un așa drum.
Mi-i deja în inimă.

Imagini din prima, respectiv ultima tură.