marți, 19 septembrie 2017

2 septembrie [1979].


Nu știu dacă îmi va dispărea curînd pornirea de a asocia ziua de 2 septembrie primului meu drum pe Valea Seacă a Caraimanului, din Bucegi.
Trec decenii, iar subsemnatul leagă automat - în minte - a doua zi a toamnei cu acea tură.

Plăcerile inimii...
Mai exact plăcutele ei, căci dumneaei își are criterii speciale de socotit cele din jur.

Ajung iar la vorbele altora.
Prima ar fi că iubim cu atît mai tare, cu cît acel 'obiect' se află mai străin, mai .. neclar de noi (înțeleg că natura e dornică de contraste...).

Drumul. de care pomeneam nu a lăsat poze (doar o descriere, în care eu de atunci parcă nu este eu-ul de azi), iar amintirile sînt destul de vagi. Dar poate tocmai aceste caracteristici au cuibărit momentul în inimă.

Apropo de așa fenomen, un cap încoronat englez pierde la un moment dat cetatea Calais. Și, pe cînd urma să-și dea ultima suflare, avea să spună: „Dacă îmi veți desface inima, veți găsi acolo scris Calais”.

Întrucîtva asemănător (dar fără pretenția licenței lirice de mai sus), cred că dacă îmi ceri grăbit a spune două momente de maximă-inimă din viața-mi, aș trece suișul de care-am pomenit, plus îndrăgostitul adolescentin, de o domnișoară oarecare.


PS
Poza pe care o alătur nu este din Seacă. Dar posedă un vag ce-o califică pentru ilustrat ăst post.

Doamna nu s-a trezit încă, iar eu vîntur la greu degete peste tastatură (în paralel, purceaua profesională continuă a-mi sta răposată în coteț...)

PS2
Îmi rămîne mintea la domnișoara de altădată.
Mama avea o vorbă, fie și religioasă: „Doamne, mare ți-e puterea!”...
Fiul ei vîntură una mai seacă: „Inima își are rațiuni de funcționare, ce rămîn necunoscute Rațiunii”

Mă uit la niște imagini vechi și descopăr cum inima se pornește scurt a face bum-bum, la vederea persoanei de acolo.
Altminteri, nu se poate spune că m-am rablagit, că nu mai am plăcere de agățat decît alea de hăt-demult.

Dar inima-și are rațiunile de care vorbeam...
Pas de li te opune!

Ochi, spre munte...

Nu-mi dau seama dacă un traseu (frumos) contează prin ce oferă la momentul străbaterii lui, ori prin ce rămîne în suflet - în cheie nepoetică zis! - zilele, săptămînile următoare...

Înclin pentru a doua variantă, barim în ce mă privește.

Pînă la urmă, ce-a fost în suflet atunci a plecat de mult. Acum în interior ni se află resturi mai mari ori mai mici, amestecate cu ce-o mai fi în acel tărîm necunoscut deseori pînă și nouă (e vorba de suflet, cel real, nu poetic).



Unghiuri noi, de la Crucea Caraiman


Aproape toată viața (întrucît n-am parcurs etapa-mi de acum la deces, cît să pot afirma ceva 'in integrum'. despre dînsa...), descoperi unghiuri noi, către scena unde te afli aterizat...
.
Dacă tot s-a cocoțat în vîrf de monument bucegian, rugat-am un cutezător amic să-mi dea și niște imagini cu vedere mai spre avalul Văii Seci.
Mie unuia, ca admirator (și) al prăpăstiilor estice ale Caraimanului, unghiul acela e de vis...



Asta, pînă mă obișnuiesc, și-s gata a sosi altă neașteptată - din partea lui Cristi (mulțam încă o dată) ori a altora.
Eventual din partea susbemnatului, căci poate n-au intrat zilele în sac. Nu știi cînd sosește o moștenire, deci mă căpătuiesc de bani telecabină - și prin urmare ajung pe lîngă Crucea Caraiman., făcînd precum Donald Duck la mirosit flori „Aaaaa, aaaaaaa...”

vineri, 15 septembrie 2017

Umblări prin București

MUNTE și nu numai.


Am trecut ieri prin fața a ceea ce aș numi Casa Țițeica, din strada Dionisie Lupu.





Gheorghe Țițeica este tatăl fraților Radu, Gabriela și Șerban Țițeica. 



Anterior, eu venind dinspre centrul urbei, la părculețul din preajmă m-a dus gîndul la nenumăratele drumurl pe aici ale lui Alexandru Beldie, care locuia la doi pași, pe Jules Michelet.Inevitabil se întîlnea cu confratele montaniard Radu Țițeica. De la ultimul am aflat parcă destăinuirea...„Știi, Radule, am reușit să slăbesc (AB se găsea la senectute spre-plinuț, n.MO)” „Cît?” „80 grame” - botanistul fiind poate cel mai hîtru dintre cîți membrii ai acelei generații am cunoscut. 
Am o mare simpatie pentru cel ce a fost Radu Țițeica, dublată altminteri - ca la orice suflete complicate - de teama să nu spună că mă bag prea tare cu așa sentiment, și fără să cer voie (la o adică, ar fi naturală teamă, de-a pierde afecțiunea rubedeniei, în favoarea unui străin).
Ca un făcut, n-am rezonat în sine prea mult cu el. Nici gînd de aproape-camaraderia care se năștea să zicem cu nea Baticu, A. Beldie ori Cristache Dedula (cu Ion Manof, era aproape grădiniță - nu pentru că dumnealui ar fi dat în acea vîrstă, ci decurgînd din entuziasmul pentru fleacuri).
Se afla reținut (fără a fi scorțos), poate datorită timidității, dar asta era compensată în ochii mei - de lipsa totală a agresivității (așa am perceput eu, legat de întrevederile cîte ne-or fi fost: șase-șapte).

Nea Radu se întîmpla a avea și o altă calitate, i-aș spune grandissimă (asta în ochii mei). Nu doar că mă precedase pe drumurile montane care mi-au fost (pardon de expresie...) îngrozitor de dragi, dar practic el a deschis zona, făcînd abstracție de cele cîteva rute anterioare, de tipul Albei ori Mălinului.
Întrucît s-a prăpădit relativ devreme, la vreo trei ani după ce l-am cunoscut, poate nici nu am realizat pe cît e cazul, pe cine aveam în față.
Cert că astăzi acest sentiment mi-i mai mult clar.

Se înțelege, dacă tot dau tîrcoale psihologiei, că voi fi îndreptat spre dînsul (și alții) ce afecțiuni și adorații nu apucasem să eliberez în casa natală. Nu aș da însă inutil cu parul, spre părinți, asta pentru că de o parte eu însumi nu am fost perfect, iar în paralel îmi pare a se afla în noi un depozit de împărțăminte (adică sentimente pozitive de plasat neapărat pe alții) mult mai mare decît ar putea provoca pînă și cei mai de treabă născători din lume.

Fascinante mi-au fost scrierile lui nea Radu, cu precădere notațiile de la vremea tinereții, despre cercetările în abrupt, și mai ales (mi-s psihanalizabil!) despre bîjbîielile pe acolo:

“Din cauza vremii rele timpurile au fost exagerate şi de aceea nici nu le-am mai notat: din Buşteni pînă la Nasul lui Gelepeanu (combinaţie probabil între “Nasul lui Traian” şi “Stînca lui Gelepeanu”, n.n.) am făcut mai bine de 10 ore. Am plecat din Buşteni vineri 21 mai la ora 6 1/2. Am urcat str. V. Albă apoi pe drumul de poiana Coştilei am mers mai departe de despărţirea drumului de V. Albă. Am trecut prin pădure V. Coştilei, am suit printre crăci malul ei stîng pînă în costişa unde valea iese dintre stînci. Ca să trecem în valea pe care am suit-o şi căreia o să-i zic Valea Gălbinelului pînă la noi informaţii, nu ne-am suit pînă în creasta mare, aia mărginită de un pisc, deşi ar fi fost mai bine să o facem. Am ocolit acel pisc la jumătate înălţime pe un mic brîu cu iarbă şi cu lilieci. Valea Gălbinelului e în punctul acela foarte largă, însă în loc să aibă o poiană, cum are Valea Coştilelor, are o coastă de brazi rari şi de lilieci. Intrarea în vale este destul de delicată şi trebuie cercetată mai de aproape. Noi ne-am încurcat pe nişte pereţi deoarece am vrut să dăm în vale prea jos; dar după spusele lui N. Gherasi există o trecere bună mai sus. Ajunşi în vale am dat de o limbă lungă şi groasă de zăpadă. Deşi era lungă şi în pantă foarte mare şi mai aveam şi saci grei pe deasupra, ne-am suit pe această limbă de zăpadă. Probabil că astfel am traversat săritori invizibile care vara trebuie escaladate. De la o vreme am lăsat firul văii fiindcă era prea obositor şi am suit pe malul stîng, pe brîniş asemănător cu cel din Valea Coştilelor. Peste vale malul drept îşi ridică un perete impresionant, cel mai înalt şi mai prăpăstios pe care l-am văzut în Bucegi. Nici vorbă de trecere spre Valea Coştilelor. Doar mult mai jos sînt nişte mici brînege care se pierd în stîncărie. Din acest punct valea, care încă de la început nu e paralelă cu Valea Coştilelor ia o direcţie nordică şi mai pronunţată. După cotitură am intrat iar în vale şi ne-a prins ploaia şi grindina şi zăpada îngheţată. Dar foarte curînd am ajuns la şaua din care izvorăşte această vale şi care o mărgineşte de Valea Mălinului [...]
Din creasta aceea se vede tot circul final al Mălinului, cu mulţime de vîlcele în pantă mare, toate pline cu zăpadă, şi cu brînişul nins proaspăt. Am coborît puţin din creastă, am trecut primul vîlcel şi am început să suim pieptul cu brîniş. Am suit-o pînă la brîul mare al Coştilei, pe care am apucat-o spre Nas. Partea brîului care priveşte spre valea Coştilelor şi care se vede şi din Buşteni avea mai puţină zăpadă decît partea dinspre Mălin. Totuşi am avut de trecut vreo 5-6 vîlcele cu limbi de zăpadă...”
(scuze pentru lungimea pasajului - nu mi-a venit să tai din el...)
Cred că e tipul de povești care mi se potrivește mie, mai exact unele adevărate, reale, dar unde poți broda gînduri personale despre cum vor fi fost acele personaje, hăt-demult, și umblătoare fiind mele printr-un adevărat rai, pentru sufletul nostru.

În paralel am avut satisfacția, generată de-o anumită glandă din noi - de a mă juca un pic precum cu plastilina (dar avînd grijă să nu derapez în neadevăr) cu informațiile rămase de la nea Radu, și al cărora rezultat se află capitolul „Grupul Țițeica” dintr-o anumită carte (una nepublicată)

PS1
Am uitat să spun că dna Țițeica se găsea și dînsa pîinea lui Dumnezeu.
La chestiune, și repetînd ce am mai spus cu alte ocazii, la una din primele dispute din cadrul Clubului Alpin Român, cel postdecembrist, loc de eventuală reconciliere a fost aleasă casa de care vorbesc.
Asta, la patru ani după ce nea Radu plecase... Din viață.

În poza alăturată, dînsul se află în dreapta, și alături de fratele Șerban.
PS2
Adăugire strict geografic-locativă.
Imediat de clădirea de care v-am spus, se află o alta, block-haus interbelic cu mai multe etaje.
Acolo, potrivit unui obicei relatov recent, sînt trecuți pe plăci de marmură oamenii de cultură care au locuit acolo, între ei unul care a stat un an și-atît. Sînt vreo șapte-opt asemenea plăci, în stînga intrării.

Către Piața Romană, se găsește vila unde a trăit Adrian Păunescu.
Despre dînsul nu-i pomenit nimic. Pot bănui de ce, însă țin explicația doar pentru mine.

PS3
Apropo de nea Sandu (Beldie) și de părculeț...

foto: Amfostacolo.

... mi-a fost cu neputință să nu fiu traversat acolo de informațiile - oferite de alt ucenic, nemontaniard de felu-i - despre cît de neplăcuți i-au fost anii din urmă..
Cam pe toți ne pasc însă situații măcar asemănătoare (minus vreun N. Comănescu ori G. Rafail...).

marți, 12 septembrie 2017

Motorizați în premieră (cîndva!), la Crucea Caraiman.

La o discuție - despre Crucea Caraiman - cu niște amici, Răzvan Neagoe completează niște afirmații ale mele (reproducînd altminteri din bibliografia existentă)
„Într-adevăr, în cei 50 de ani de drumeţie pe Bucegi mi-a fost dat să fiu martor al unor cruciale transformări ale turismului de munte, determinate de marile evenimente istorico-sociale şi de impetuosul progres al tehnicii.Am asistat la apariţia primului motociclist pe vîrful Omu, prin 1931, şi a primului automobil ¹Citroen" ajuns la crucea de pe Caraiman, cam tot pe atunci, şi coborît în vale sub formăde piese detaşate. După mai bine de 40 de ani de la asemenea performanţe izolate, astăzi, în zilele de afluenţă turistică, parcă s-ar simţi nevoia prezenţei unor agenţi de circulaţie pe drumurile modernizate, ajunse pînă pe crestele Babelor şi Coştilei, de pe care, drumeţii ¹clasici", cu sac pe spate şi bocaci ţintuiţi, cînd sînt priviţi prin geamurile vreunei ¹Dacia 1300" rulînd cu 60 km pe oră apar ca imagini de-a dreptul         desuete. ” (Alexandru Beldie, intervin acordat în cartea „Ani de drumeție”, 1976, de V. Borda și N. Simion.)


 ...cu două imagini. 
Ambele sînt luate în primii ani ai deceniului patru, din vîrful Caraimanului și către monument. Într-una este motociclistul Bazil Asan, în a doua automobilul Citroen care a suit în premieră pînă în respectivul punct (pe moment nu am idee cine i-a fost la volan).
.
Mulțumiri încă o dată lui Răzvan!

miercuri, 6 septembrie 2017

MUNTE. Două tărîmuri.

Pomeneam de curînd că, aflîndu-mă atunci în bucureșteana Piață a Unirii - eram tentat să reconstitui în urechi vuietul care se va fi ridicat acolo, cîndva.
Mai exact la 31 august 1940, cînd pornise nemulțumirea populară care avea să contribuie la îndepărtarea regelui Carol .

Ceva asemănător m-a încercat ieri, de data asta la oră de noapte, și în parcul aflat în zonă.






De data asta, vocile pe care le auzeam întrucîtva (știu că nu-i semn de sănătate psihică...) țineau de marea manifestație pe care au ținut-o legionarii pe acele locuri.
Se schimbaseră atîtea (toate?) în răstimp, dar totuși la aceleași coordonate geografice se desfășurase marșul cu pricina, cîntecele, uralele...
În aerul acela, fie că nu e vorba de aceleași molecule, vor fi mers - deocamdată alături - Ion Antonescu și Horia Sima...





Film de epocă

Reîntoarcerea în timp, pentru a fi exact, a privit și un alt moment.
Mai exact unul de la 1963, cînd un pișpirică - avînd trasă peste urechi o căciulă de iarnă - zîmbea obiectivului foto dintr-un săniuță, în epocă proprietate a lui Moș Gerilă.
Ca fapt divers, la vremea aceea fotografierile se executau infinit mai rar decît în mileniul ce-a urmat. De pildă, povestitorul de aici are două imagini mari și late din primii patru ani de viață (este drept că ne aflam și familie ceva mai nevoiașă, precum vreo nouă zecimi dintre românii epocii).
Bon.
Sportul cu rememorările de care spuneam ține, cred eu, de intersecția a două tărîmuri.
Și face plăcere - chit că și temi un pic, ca puitor în mișcare fie și un pic, de așa entități nesfîrșite...

Nu v-aș fi spus cele de deasupra dacă nu mi-ar fi trecut ieri pe sub ochi o imagine luată în Hornul Coamei, din Bucegi.
Și unde reperam un fenomen similar (îmi parte mie, barim). Tot cu două tărîmuri.
Cel curent, să-i zic bucureștean/citadin, și cel din ulucul ridicat viforos deasupra Colului Gălbenele. Cu roca inegalabilă, cu efortul, dar mai ales cu pericolul, căci acesta din urmă îmi pare a fi singura cheie către acel al doilea tărîm.
.

miercuri, 30 august 2017

Noi, și acolo

MUNTE.
Și poza fiind a lui Sergiu S. (și privitoare spre versantul nordic al Coștilei, din Bucegi)


E de consultat un psihanalist bun, pentru a descoperi (de parcă asta ar servi la ceva...) de ce ne-aruncă-n teribilă patimă acele steiuri - de felul lor însoțite și de Thanatos, pentru ăi carele calcă nițel pe-alături...

*

Fără îndoială amorul pentru așa locuri își are particularitățile sale... De pildă, te apucă poezia legat de dînsul doar cînd ai ajuns de ceva zile acasă, la oraș.
Anterior, pe trupul cel mult lăudat al muntelui, îți tremurase ceva fundul, bașca se plimbase prin minte întrebarea „Ce naiba caut eu pe aici??”

PS
Am sentimentul. că acea patimă, din motive ce se pot explora, preia a la jiu-jitsu din două caracteristici ale întîlnirii noastre cu acele coclauri.
Moartea, respectiv infinitul.

O să ziceți că bat cîmpii, dar de unde oare hîc-ul teribil din piept, decît preluîndu-le (controlat, căci nu ajungem a le da ortul) din amploare?

marți, 29 august 2017

Ce șarm poate să aibă muchia aceea, de pe dreapta geografică a Priponului!...
(foto Sergiu S.)


Îi admir pe aceea care pot trece în cuvinte încîntarea născută lor de către munte...
Eu unul, abia pot simți cît de cît clar, ce trezește în mine ideea că, la capătul inferior al respectivei pîlnii de obîrșie, largul mal din dreapta se va strînge...

PS
Mereu îmi spun să nu mai pic în vorbe lungi cu foarte calculatul la vorbă S., dar nu izbutesc...
(textul acesta s-a născut inițial pe Facebook)
Altminteri, e foarte posibil ca fondul de simțire întru munte să ne fie asemănător, chit că ne exteriorizăm total diferit.

joi, 24 august 2017

Despre munte. Și patimi către Acela (adică Muntele)

Scrie subsemnatul de toate tîmpeniile posibile, dar parte a inimii îi e tot tot pe coclaurii montani (aceia pe unde-ajung tot mai rar, din motive de etate și de venituri).
De pildă, mi-e dor ca de (pardon!) tata de Hornurile Văii Seci a Caraimanului, din Bucegi.

Mai exact de statul la nivelul Crucii lui Rafail, de unde să umblu (păstrînd proporții fizice și temporale) precum Ion Trandafir în Furcile Gălbenelelor, altădată: cînd pe-o parte, cînd pe alta - a Tăieturii alpine de pe acolo...
















E interesant că, la vreme de tinerețe, esențială era deplasarea. Mai exact trecerea dezinvoltă peste acel teren (cu o plăcere greu de re-adus chiar în simțuri clare, ce să mai spun a trece pe hîrtie....)

Cu timpul, a venit plăcerea (cealaltă dispărînd ușurel) de-a sta într-un loc și de-a privi în jur. De a gusta locurile alpine cu pricina.
.
Odată cu trecerea anilor, ultima tendință a sporit, cu nuanța că, totuși, distanța pînă la locuri domoale te împinge și să vrei a pleca naibii, din acea văgăună.
(ăștia sîntem... În București visăm Seaca, iar acolo dorim a răzbi cît mai iute pînă la berea de seară)
.

Anul trecut, la tură prăpăstioasă (prin Valea Spălăturii) cu fratele Mugur I., nu fu vreme de poezit, în copăița de care vă vorbeam.

De care-am avut însă parte la 2014, într-o tură solitară (coborînd tot în Brîul Portiței). Și cînd am căscat îndelung ochii în jur.
.
...Oare cum o bătea, la astă oră 15, soarele pe-acolo?
Posibil să nu mai bată, căci ne depărtarăm de solstițiu. estival.
Totodată, orașul Bușteni, de la poale Abrupt, zumzăie tot ca altădată?

În fine.

Cît privește patimile pentru așa locuri, simt că se aplică aici regula drăgostirii. Adică să nu-ți împarți acel rezervor spre mai multe. E precum raza laserului, chit că și aici cei mult strică. În sensul să-ți aduci (fie și la figurat) un pietroi din săritoarea X și să dormi cu el în pat...

Întru așa amor, pe o distinsă amică din partea estică a țării ce-am mai simțit-o chitită pe muntele adorat (parafrazînd pe F. Karamazov, un hedonist montan miroase iute un altul...).




Or exista și păcate mai mari, sub soare.

PS
Cum pomeneam, nedînd de curînd pe-acolo, pozele din Hornuri sînt mai vechi (2014).
Sper la anul să trag unele mai noi.

luni, 21 august 2017

Coborîșuri, din munte și viață...

Tare-mi plac imaginile pe care le-a luat Adrian B., spre subsemnatul (coborîtor imediat sub cabana Caraiman).
.






.
Poate mă îmbăt cu apă rece, dar mi-aș dori să văd în astă încîntare a Ordeanului semn că izbutește să se despartă senin de pasiunea maturității sale.


Și anume mersul prin abrupturi montane.
.


Aș minți să neg că nu voi mai bate coclauri, dar o voi face doar venind cu telecabina, și implicit în coborîș, prin locuri pe care le consider sigure.
Mai exact voi renunța la căratul de tarhat alpin, respectiv la asudat - fie și prin locuri ce încîntau, ce ofereau chiar sens al existenței altădată.
.
Astăzi nu mai posed locomotivă trupească pentru așa ceva.


O să spuneți aici că e normal a nu te mai chinui, dacă te lasă putirințele.
A intervenit însă multă vreme problema rostului prin viață, care nu se dădea umplut cu altele. Ori nu se voia lăsat gol. Și-uite-așa chinuială,de vreo cinci ani, cu des gust de „Ce dracului caut eu, babalîc rablagit, a mă chinui și risca pe-aici?!”.
.
N-am nimic cu acea zonă delicioasă,dar nu mă mai calific pentru a-i mîngîia rotonjimile.
Așa mărturisire sună prost, însă cu mult regret nu pot oferi ceva mai tonic (iar la o adică nu e treaba mea, că alții se închid la față din orice zisă netonică).
.


La chestiune, multă lume își descrie urcușul (cum a trecut de la potecuță la pereți, de pildă), dar îs rarisimi aceia care pomenesc și varianta inversă.
Niculae Baticu pomenește undeva despre coborîrea ștachetei, de la pereți la văi alpine, apoi la potecă, dar o face totuși fugar. Alții nici pe-atît.
.
Nu știu cît țin eu aici să par interesant, și cît cred că e de comunicat, totuși, de-așa zonă existențială.
.
.
PS
.
Pozele lui Adrian mai au o calitate, chit că una strict subiectivă.


Visam la un moment dat că încep a coborî din punctul maxim al existenței (cei 45 ani de viață), metaforizat oniric prin vîrful Omul. Cum se afla deja ora patru a după-amiezii, anticipam a mă cuprinde întunericul, pînă la Bușteni.


Simbolul s-a mai ivit în cîteva nopți de-ale mele, iar o viitoare geană a răsăritului - după o noapte petrecută pe munte (repet, în vis) mi-a risipit prea puțin din disconfort.
.
Imaginile prietenului s-au suprapus în sufletul personal pe acea idee, a coborîtului - pe întuneric - din înălțimi ale existenței. Soarele ce luminează în ele m-a reconfortat, chit că nu e de făcut pariu cu nimeni, despre cum ne va fi mîine ori peste zece ani.
.
.
PS2


”Aș minți să neg că nu voi mai bate coclauri, dar o voi face doar venind cu telecabina...”


La cîți bani poate cîștiga un leneș și timid ca mine, exact din an în Paște voi atinge zona Babelor bucegiste, iar de-acolo acoperișurile Văii Seci a Caraimanului...

vineri, 11 august 2017

Purice viu. Napoleon mort

M-am nimerit în fața televizorului, la o emisiune Memorialul Durerii.
Foarte posibil, nu una nouă.
Și unde se vorbea despre anticomuniștii deceniului șase (cel din secolul XX), mai exact aceia din munții Făgărașului.
.
Chit că-mi dau cu părerea urgent, și despre multe, n-am dat atenție pînă acum subiectului (minus iconoclastia că ceva nu-i cușer, cu Muzeul Rezistenței șcl de la Sighet).
.
Mai apoi (și pentru că Ion Gavrilă Ogoranu mi s-a părut - măcar la bătrînețea-i - un tip simpatic) am dat un search leneș, pe subiect.
Pe-acel drum, am ajuns a urmări la un moment dat pelicula „Portretul luptătorului la tinerețe” (haios foc să-l vezi acolo pe actorul Constantin Diță, adică Giani din Las Fierbinți).
.
Comit aici încă un sacrilegiu.
Dar nu pot pentru ca să-mi ascund părerea...
Vă mărturisesc a fi descoperit mult subiectivism în rîndurile despre belelele acelor rezistenți, respectiv despre dumnealor ca oameni.
(subiectul, despre acea subiectivitate, se poate extinde la greu...).
Mai apoi, că tot căpătasem apetit întru acea perioadă istorică, îmi veni să aflu și eu cîte una-alta, despre o altă (micro)zonă istorică, și anume despre „Rugul Aprins”.
Mișcare din același deceniu șase, care a dus la întemnițarea - de către comuniști - mai multor animatori ai ei..
Din ce auzisem, reținusem a fi fost o acțiune de bun simț, la care niște oameni la locul lor au luat-o crunt peste ceafă...
.
Lecturez însă mai în amănunt despre tărășenie, descoperind (și aici) subiectivitate cu carul.
.
Unghiul părtinitor cu pricina se află, firește, nuanțat, în sensul că unii dau mai mult cu cădelnița, decît alții.
Citesc de pildă (în filele unui tînăr istoric, pe care-l găsesc demn de multă stimă, dl George Enache) despre liderul „Rugului...”, și anume Daniil Sandu Tudor.
Și în care observ un omenesc dintre cele clasice, inclusiv cu fuduliile (asupra realității înconjurătoare) pe stil Nicolae Steinhardt.
Cum zicem și mai sus, subiectul e (mult) de extins.
.
PS
.
La ultima chestiune.
Faptul că alții văd în Steinhardt diverse minunății nu mă împiedică a tăcea/refula chiar ce am observat eu la respectivul (și despre care am mai scris în timp).
.
În paralel, mă trec liniștit în categoria Napoleon mort, în sensul că observațiile-mi vor fi în veci acceptate, preferat fiind puricele viu, al ziselor care se potrivesc ființei umane.
Mai exact, cele care-i fac plăcere acesteia. Și care, inevitabil, se bazează pe des ocol al realității, care cuprinde minciunică/părtinire favorabilă, și-n general drog pentru a suporta realitatea.
.

miercuri, 9 august 2017

Păreri. Despre stil. Și om. Și ființă umană, în general

Lectura prin scrisele lui Dan Cassasovici m-a trimis pe nesimțite la rîndurile lui Sorin Tulea - cele din „Amintiri din războaie neterminate”.



În fața subiectivismului acestora (raportat la care parti-prisurile reclamate de mine anterior se află mici copii...) nu pot rămîne decît gură căscată.
De pildă, să trăiești cu impresia că - dacă au murit sute de mii de oameni într-un conflict armat - e obligatoriu ca tabăra acelora să și cîștige...


















Am extras de aici...:

Mai privesc nedumerit și la părerile deloc documentate despre acordurile Yalta (1945).
Asta, între multe alte aserțiuni - pardon! - aiurea (cu grijă însă a se pune sub faldul vorbei antice, „Amicus Plato sed magis. amica veritas”...).


Înțeleg însă că naturalul omului normal ne împinge, spre așa pretenții.


În paralel, nu-i deloc a da la coș scrisele lui Sorin Tulea, care conțin multă viață, respectiv nesfîrșită informație.

Contrariile obligate a viețui împreună...


PS
Să fiu iertat, dar nici Mircea Cassasovici nu-mi pare a-și verifica prea tare zisele...:

Repet , Sorin , dupa ce a stat 16 ani la închisoare s-a întors , la fel cum a intrat , echilibrat , cu o memorie excelenta si neclintit în credintele lui. »”

Eu unul am îndoieli despre spiritul echilibrat al lui S. Tulea (în paralel, nu am pretenția a poseda eu așa ceva!).
Apoi, credințele sînt vorbe mari, și cam atît. În sensul că-i discutabil scaunul la cap al vreunora (vezi, mai sus, despre Yalta), și unde poate-i mai util a renunța la ele...


Admit însă că există o nevoie de a-ți vorbi bine apropiații (pe cei din tribul tău), atitudine recomandată de normele sociale, ultimele sosind și cu un anumit tip - în sine nenatural - de exprimare.

Mai mult decît de adevăr, ființa umană are nevoie să se simtă bine - sub această boltă nu neapărat pașnică...



PS2

 Cu toţii eram conştienţi că trăim un mare moment istoric, unic în istoria românilor, deoarece în această istorie este pentru prima dată când românii răspundeau cu arma în mână la cei aproape 1000 de ani de năvăliri barbare şi de mizerii venite dinspre răsărit, de dincolo de Nistru.” (sursa)

Pentru prima dată?
(trec aici peste formularea de clasa a patra plus naționalistă, cu năvăliri barbare, plus mizerii sosite peste noi, cei puri...)



Același condei:


Trebuie menţionat că în aceea noapte, din toată Armata Română, primii soldaţi care au executat acest ordin (s. MO) au fost din echipajele combatante ale Grupului 5 bombardament din Flotila 1 de la Braşov, echipaj din care am făcut parte şi eu. Până şi azi mă simt mândru de acest fapt, iar amintirile pe care le port şi acum pe picioare după această aventură care a fost războiul cu arma în mână împotriva U.R.S.S., sunt pentru mine cele mai valoroase decoraţii de război şi dovada concretă că nu am făcut parte din categoria idioţilor utili care au pactizat cu bolşevicii ruşi, categorie care încă mai există şi azi pe toată suprafaţa globului terestru!”
Idiotul lipsește întotdeauna din oglinda personală...


Nu m-aș jena pentru criticismu-mi de aici, poate astea-s totuși de zis, într-o mare (a media) unde au multă trecere scrisele vreunui Mihai Ogrinji...

În același timp, mă declar incapabil a vădi stimă, către cineva care se grăbește a declara pe alții idioți...


Trec aici peste faptul că identificatorul de idioți nu le are - absolut întîmplător... - cu finețurile de gîndire. 

A la: „Ce te făceai dacă viața te-ar fi ținut departe de corpul militar care - la 22 iunie 1941 - a primit ordin să atace primul?

STIL al narațiunii. Poate util de zis...

Narațiunea fiind a subsemnatului (și în diverse locuri ale netului, care-l găzduiră).

Făceam trimitere în penultimul post la un material (vorbind între alții despre chirurgul Ion Juvara).
Poate n-am  observat eu suficient de bine, dar observ că multă lume își menține îndrăzneala (am în vedere pe cei care-o posedă...) scriselor, odată cu trecerea anilor.

Or, mă observ că nu aș mai avea curajul unor băgări (precum acolo) în diverse cotloane ale realității. Mai exact, să vorbesc despre vreo tînără femeie ori alta.


În același timp.

Recentul clinci cu diverși de pe siteul Carpati.org mi-a scos în minte o dorință, despre care sîntem conștienți mai rar... Și anume ca lumea să ne ia în serios (ori foarte în serios) scrisele.
Mărturisirea-mi de aici de una de care omul se ferește, dar, dacă tot a ieșit la lumina conștientului...

Altminteri, nu m-aș jena prea tare de așa înclinație, spre dobîndit faimă. La o adică, ni-i în ADN, din motive ale speciei care pot fi explorate.
Tot ea, specia, în combinație cu morala societății, declară așa dorință (de reflectoare, aplauze și alte alea) drept lucru foarte urît - atît de urît,  încît nici nu vîntură motivele acelei interdicții, doar se face mișto de ea)

Destui nu au bafta de-a le fi apreciate scrisele (cu atît mai puțin la înălțimea nevoilor interioare). Este și ceea ce am constatat, privindu-mi materialele de pe acel site.
Mica și greu avuabila problemă de pe aici este că te paște inclusiv ideea de a-i socoti pe-aceia nedemni de producțiile tale. Pornind de aici, îți poți șterge operele de pe acolo - cum a procedat  imperfectul domn ce scrie aici.

Ceva similar, dar și pe fond vîrstă, s-a petrecut în momentul în care nu am mai țiut să popularizez acest al doilea blog. Și, legat de care, mi-am zic că acela de-o fi interesat de așa ceva (să presupunem...) le va găsi.


Adaug și o altă
greu avuabilă.

În unele din ultimele mele scrieri, mi-am descoperit tendința adîncă de-a trata pe un oarecare drept tatăl ideal care mi-ar pica bine. Tatăl meu fiind dus de ceva decenii, iar eu unul aflîndu-mă oricum la senectute (fie și aceea debutantă).

PS
O să mă trageți de mînă acum, la final post, că tare-am făcut pași înapoi (cum mă lăudam inițial, aici) în ale îndrăznelii ideilor...
Am renunțat la dracul, pentru a mă înfrăți cu... tat-su.

ISTORIE munte. Mărunte, oarecum. Despre Mircea Cassasovici

Fiul acestuia, Dan, vorbește în acest interviu despre perioada cît Mircea C. s-a afla în închisoare.

Legat de respectivul material de gazetă, îl găsesc extrem de interesant, chit că - pare-se inevitabil sub soarele acesta - plătește tribut subiectivismului (valabil pentru Dan C. cît și pentru gazetar).


După cum.
Observînd fizionomia lui Mircea C. din ultimii ani de viață, mie unuia mi-e inevitabil gîndul la
ideea de trecere, ce însoțește existența - ca ființe (umane, în cazul nostru)...








PS
Întîmplător, mi s-a întîmplat să scriu cîndva despre 'cocoșeii' care l-au dus după gratii pe Ion (Cuti, îi spune Dan Cassasovici)