miercuri, 22 martie 2017

De-astă vară, din locuri care m-au mișcat teribil.

Mulți amici postează pe-o filă Fb intitulată „Călătorii și drumeții montane”

Mi-am,zis să nu fac opinie separată.

Și aduc la masa comună aceste imagini, de-astă vară și din locuri care m-au mișcat teribil.
Ultima vorbă conține fascinante și groaznice.

E ca la un bec, poate. tensiunea dintre poli naște cantitatea de lumină...










Traversarea Hornurile Văii Seci - Valea Spălăturii (Caraiman, Bucegi).

Mă uit la pozele astea și, apropo de capacitatea lor de-a cumula cuvinte (o mie la număr), simt că în adîncu-ne ne sînt - legat de cîte un loc din pomenitul drum - la milion.

Putința redării în cuvinte, a simțirilor pe munte


Am purecat deseori pe aici ideea redării în cuvinte a celor trăite pe munte.
Îi invidiez pe cei care pot descrie amplu ce simțesc ei pe-acolo, dar mie mi-i aproape imposibil a trece pe hîrtie ceva.
.
Pot spune doar că mă simt (din gama) uluitor, dar deja termenul nu-i foarte potrivit. Îl simți din altă lume, ceea ce nu mă miră, cuvîntul fiind una, iar simțitele alta (fiind supuși ai conștientului nostru, respectiv al fratelui acestuia, inconștientul)
Deci pot spune doar că-i uluitor.

Dar apar și necesare nuanțe.
Pe de o parte, marile gînduri despre înălțimi vin acasă, la căldurică. Acolo, pe coclauri, se impregnează un ceva (și mult) în ființa-ne, dar nu apuci nici a savura, ori măcar să te prinzi ce ți se întîmplă.
.
În același timp, și barim pe drumurile la care-a fost sorocit subsemnatul, lucrurile cuprind și pericole, și riscuri, și tremurici de teamă să nu-ți rupi gîtul (dar nu drac ne împinge mereu acolo!).
.
Deci nu ai de ce să faci o sărbătoare, din relatări ale umbletului montan.
Cu atît mai puțin nu le poți da chip de sărbătoare, mai ales dacă ții la adevăr.
Deci adio făcut carieră de condei montan, ceva a la:

„Escaladează munţii şi află veştile lor bune. Pacea naturii va pătrunde în tine la fel cum razele soarelui plutesc printre copaci. Vânturile îţi vor sufla prospeţimea în tine, iar furtunile energia lor, în vreme ce grijile vor cădea spre pământ asemeni frunzelor toamna.- John Muir'' .

Asta fu una. Și era rezolvabilă prin a spune pa!, Olimpului literar-alpin.
Mi se întîmplă însă o chestie.

Acum vreo lună, fiul cel mare mi-a trimis o imagine din zona Bușteni. Cu vedere spre Caraiman.
La care m-a luat un junghi.
Vedeam în spatele său (cel din poze) locurile ce-mi fură mie rai, ș-aveam un hîc teribil, sesizînd că lumea mea era în paralel cu a fiului și nu puteam vorbi de ea.
Era ca în filmele alea cînd un nene răposat se plimbă în jurul viilor și nu le poate comunica, deși dorește.
Sentimentul m-a pălit din nou (pe mine, cel acceptînd dop la poetice descrieri publice) cînd am primit, de la alt fiu, o poză cu încă o zonă din Caraiman.
Aici se vedea Picătura (iar dincolo de ea Circurile Văii Albe).



Și iar două lumi, iar sentimentul celui care nu poate să comunice despre lumea mea.
.
E interesant că am avut acest teribil sentiment doar legat de urmași, nu și de alți oameni. Mi-aduc aminte că la un moment dat am vrut să-o duc pe mama cu telecabina la Babele, ca să-și facă o idee de munții cei plăcuți fiului ei. Dar a fost ceva tare departe de acum, de-a deșerta încîntarea...
Iar în cazul tatei, n-am simțit deloc așa pornire (și nu pentru că era un ticălos, ba e posibil ca de la el să fi luat un prim microb, fie și via relatări de drumuri îndepărtate pe munte)..
.
Nu mi-o luați în nume de rău, dar cutez a zice că nutresc disconfortul celui care a fost în raiul biblic (presupunem că acela e chiar nemaipomenit) și nu o poate spune apoi.

Ziceți că să iau un calmant?
Așa voi face!

PS
Aș comite omisiuni importante dacă n-aș spune că acel rai montan nu e unul de teren, ci unul pur mental, nutrit de trecerea timpului.
.
De pildă, la poza alăturată, dincolo de răzbaterile tinerești cu vreun Marius Sevac spre Picătura, se află și un mers cu femeia tinereții mele, pe drumul aflat în prim planul imaginii. Și unde-am cerut unei gospodine - din casele care se văd - niște chibrituri, să punem de-un foc în poiana de la capătul inferior al pîrtiei Kalinderu.






SĂ FIE. Volumul 9

Scrise adunate, în doar-virtual și sub coperta de mai jos, ale subsemnatului.link



Despre pretenția aceea, c-ar fi ceva de capul / condeiul nosatru veți fi auzit și domniile voastre!...
Contez - de-aceea - pe (multă) înțelegere.

Nu i-ar strica drept titlu: „Să fie...”

Valea Cerbului și zidurile-i din preajmă

Scriu eu aiureli pe foarte-îngăduitorul net, dar la bază-mi place să cred că mă aflu poet cuminte.
De pildă, și incitat de poza asta adusă nouă de d. Totpal...


... meditez cum va fi fost pe cușma Colțului Gălbenele cu vreo două mii de ani înainte să pună omul întîia dată piciorul acolo.
Și implicit să-l boteze.

De la mai multe beri în sus putem medita cum vor fi decurs adînciri de văi - prin jurul unei bucăți de stîncă, ce s-a nimerit / încumetat a rămîne semeață.

Mă opresc la așa explorare, nemaiavînd farmec imaginațiile despre munți aflați inițial pe fund de mări.

A căsca gura. La o pietricică, pe munte.

Un comentariu, la o poză oarecare:


„Pînă și așa ceva poate avea frumusețe...” (Corina)




Păi are.


Acum aproape trei decenii, parcă o ploicică m-a trimis sub un bolovan din Valea Spumoasă (veneam dintr-un vîlcel vecin, cel dinspre vest).
Și-acolo m-am uitat întîmpltor la stînca cenușie din grotă. Atunci am descoperit minunăția ce decurge din a privi cu atenție ceva (dacă e-un natural, cu atît mai bine).

Aș minți să spun însă că reușesc des a mă lăsa pe valurile unui asemenea gest...
Ceva oprește.
Dar am idee însă de minunăția din așa ceva...

PS
Imaginea de mai sus e luată în Hornurile Văii Seci, spre final de iunie.

'A deschide ochii pe ceva'... Varianta montană

Privesc o imagine ( a Annelisei Floroian) de pe vîrful Toaca, spre cabana din apropierea lui.
Îmi amintesc totodată de înfățișarea Făgărașilor, pe-al căror trup am ajuns (abia) în vara trecută. 


Automat, purced la o comparație cu Bucegii 'mei'. Una care se dovedește favorabilă acestora din urmă (admiteți-mi acest subiectivism cras...).
Și mi se naște o dilemă, surată cu opțiunile pe care le facem în adolescență.

Dacă nu aș fi 'deschis ochii' (la 20 ani) pe Bucegi, aș fi căpătat pasiune pe ce va fi fost montan în preajmă-mi, să zicem ca locuitor al Pietrei Neamț?

N-am studiat prin cărți asupra fenomenului, dar pot bănui că aș fi adorat Ceahlăul. Probabil că n-aș fi fost extaziat ulterior de vederea Bucegilor, cum acum simt că nu m-ar fascina Alpii. Ori Himalaya.

Sufletul pare să se afle una, iar dimensiunea alta.

PS
Am meditat să pun o imagine caracteristică a Bucegilor.
Inima s-a oprit finalmente ca naiba. Nici gînd de vreun peisaj clasic (deși elementul din poză e unul faimos).


Crucea Caraiman, altădată - dar și azi

Sîntem foarte înțelegători. Cu noi înșine.
Zic asta amintindu-mi cum strîmbam ieri din nas în metrou, observînd că vecina de scaun citește Isabel Allende. În paralel, mă uit însă azi la o veche poză a Crucii Caraiman și cad eu însumi în reverii.


Cum o fi arătat transportul cu roaba pe o punte îngustă, la doi pași de abisul Văii Spălăturii (care la 1926-28 nu avea nici măcar nume, o va păși plus denumi un Nicu Comănescu abia la începutul deceniului următor)... 
Totodată, cum vor fi fost nopțile ori duminicile supraveghetorului locului, cînd ședea singur cuc în acel loc (este drept că va fi întîlnit în satul să de origine și neplăceri mai mari decît aceasta...).

În sine, e o aiureală să te-apuci a confecționa o ficțiune literară despre cum vor fi fost lucrurile pe-acolo, începînd cu primul ochi al specialistului constructor ajuns la marginea estică a Șeii Mari a Caraimanului (unde e ridicat Monumentul). Dar poate, ieșit cîndva la pensie, pe-așa subiect o fi de bătut cîmpii.
Pardon, munții.


PS

Într-un interesant articol, cei de la publicația Historia informează că-i posibil a nu fi existat nici o inaugurare - precum s-a spus - de Ziua Crucii, adică la 14 septembrie [1928].
Zic asta și pentru că majoritatea epocii nu va fi găsit deplasat (ca neumblătoare pe înălțimi ce se afla) că Monumentul eroilor era plasat pe ilustrate la... Sinaia.

Mircea Săndulescu

Nimeresc peste setul de imagini (atașat la contul său Fb) al confratelui montaniard Mircea Săndulescu.

Le parcurg cu mare plăcere, pentru locurile înfățișate, trecutul pe munte (mai mult decît important) al autorului, dar și prezența sa domoală, liniștită printre semeni.

... Iar d-aici se rupe firul!
Nu mai am amiciție cu Mircea S. Iar asta pentru că viața (a se citi realitatea) bate filmul/ aparențele.

Observațiile mele din continuare privesc doar aspectul social al dlui Săndulescu (la celelalte amintite mai sus pălăria mea rămînînd ridicată).

Om fiind, dumnealui posedă o mască. Dincolo de care îi rămîne naturalul.
Destul de diferit față de ambalaj.

Nu-i fac aici vreo vină, după cum însăși opinia mea de aici, cercetarea care mi-o permit în acel sens pot fi subiective, respectiv nepoliticoase.
Dar tot am rămas nițel surprins de idee, că masca ni-i una, iar interiorul alta.

Se înțelege că și subsemnatul posedă așa dualitate.

Munte. Păreri.

Marian Anghel se află un montaniard pentru care am și simpatie, și stimă (iar asta nu de ieri-de azi).


Asta, inclusiv pentru că scrie cu miez despre munte, despre cățărătură.

Recent, el semnează acest material.
Babilonia alpinismului românesc”
Pe care-l aplaud, dar am și cîteva observații.

Nu aș lupta vreodată cu un trend din societate.
Pot să nu fiu de acord cu el (și mă întreb, totodată, dacă n-am rămas eu în urmă), dar știu se află rezultată corectă - a unor oameni care au toate motivele să fie cum sînt.
Dacă suitorii momentului țin a folosi „anou” și altele, cred că își au socoteala lor, prin urmare n-am de gînd a-i trece cu anasîna strada.

Probabil așa atitudine ne scutește și de-a vedea vreo felie a realității drept tristă.

PS
La chestiune, cred că nimic nu rămîne trist etc., dacă ne străduim a rămîne pe durerosul sentiment.

Fotografii, pe munte si nu numai


Pornind de la niște elaborate poze de munte făcute de un valoros amic (nu-s cele atașate postului!).
Îmi fuge gîndul la inevitabilul compromis dintre ceea ce ne place nouă (să presupunem că există asta, și nu-i la mijloc doar o cale de-a epata extern) și ce pică bine altora.
Apare un ceva de mijloc, care nu mai e originalul. Dar mulțumește amîndouă părțile (cît și cum, nu mai contează - tot e mai bine decît deloc).



PS1
Nu prea mai vorbesc despre sentimente montane și pentru că-s conștient a fi rarisimi semenii ce gîndesc asemănător.

Mă gîdilau degetele a trece prin tastatură o secvență de astă vară.
Legat de-un accident al subsemnatului, dar (în egală măsură) de minunăția - cred eu - de zonă montană pe unde umblam la acel moment. Am stat și-am realizat însă că nu-s șanse a găsi prin jur vreo „lentilă” sufletească similară.
În cel mai bun caz, pomenind așa situație, vreun altul se poate simți brusc ne-singur, căci va fi remarcat și el asemănător, însă pe cînd privea frizele vreunei vechi clădiri din București.

Nu doar extincția o petrecem inevitabil de unii singuri...




PS2

Pentru a durea și mai tare capul pre dînsul auditoriu, la mărturisiri precum ale subsemnatului, e de spus că una simți pe terenul înclinat al unor fețe din Albișoara Hornurilor de pildă, și alta cînd șezi încîntat cu ochii în tavan, în apartamentul propriu, la ceva timp după niște momente dramatice oarecare...

PS3
Imaginile nu-s luate din zona de care pomenesc, deoarece am lăsat la un moment dat prin vecinii (cei geografici) aparatul foto plus rucsacul, pe ideea „Ia să fac doi pași pe-aici, și mă întorc mintenaș”. Pe sistemul încă-oleacă am ajuns la sute de metri de coclauri de bagaj...

Era un banc, spus de Dem Rădulescu.
Mergea cu mașina.
”În dreapta brazi, în stînga brazi, în față un cui... Am făcut pana la roată, după care am mers mai departe...”
.
Așa și subsemnatul, în iulie trecut.
...Pînă a ieșit un ciot, doritor a-mi pupa pre limba lui gamba.

Mai apoi, în drum spre priceputa-mi parteneră hipocratiță (de la Hipocrat!), nu știam dacă să rîd ori să plîng. Că în niște decenii bune de joacă periculoasă mi se întîmplă abia acum beleaua (altminteri vindecată actualmente, fie și cu un preț cicatrice)...

Crucea Caraiman. Ieșiri umane dinspre est.

Incitat de-o discuție cu Cristian Laurențiu, am scos de la naftalină această reproducere (făcută după o imagine din sala de mese a cabanei Bolboci).
.
Realizez că, la vremea luării acelei imagini, omul e posibil să nu ieșit în Șaua Mare 'dinspre prăpastie', mai exact prin Valea Spălăturii (1932), poate nici prin Hornurile Văii Seci (1930).




Sigur este doar  că frații Țițeica suiseră prin Vîlcelul Mortului - căci au făcut-o în 1924, Crucea fiind construită în 1926-28) - , nu mai țin minte exact dacă de-acolo grupul a ieșit în Șaua Mare ori au coborît Spumoasa.

Munte. Fascinație.


Asemenea mai tuturor ființelor umane, și tastatorul de față se află alcătuit - prin ograda sufletului - din bucăți.

Una asudă în meditații politice, dar suratele au cu totul alte preocupări.
De pildă, să se uite cu gura căsată la așa poză (a lui Viorel Angelescu), a Mălăieștilor din partea de miazănoapte a Bucegilor...
E de-a dreptul din poveste...



Caracterizarea din urmă, cred, se trebuie un pic extinsă...
Am umblat pe munte, i-am adorat chiar, dar niciodată nu le-am asociat ideea de poveste-la-inimă... I-am privit - căci așa s-a întîmplat - sub cu totul alt ochi, poate mai serios și mai matur (asta, pentru că așa îmi fură preocupările pe acolo...).

În sine-s tip cu imaginație și cu putință de-a alambica lucrurile.  Dar muntele Meu e aici vorba de zidul estica al Bucegilor) (nu s-a lăsat asociat nici măcar cu zînele din Valea Cerbului, ale altminteri simpaticului înaintaș Nestor Urechia.

Pentru că nu aduce anul ce aduce ceasul, abia acum mi se întîmplă să-i învălui (și privind altă zona decît cea pasional-curentă!) în lumină de poveste...
.

Mulțumiri de imagine lui Viorel Angelescu


PS˘
Am folosit mai sus expresia poveste-din-inimă, pentru a deosebi de povestea pentru copii.

După cum.
Și viața ducîndu-ne cum vrea (vezi cazul de față...).

Sper să nu m-apuc vreodată a scrie despre încîntarea pe care mi-a produs-o muntele (în momentul ăsta, poate și mai tulburătoare sînt amintirile despre pășirile la sînul lui).
Zic asta inclusiv din egoism. Acela care ține, absolut omenește, plăcerea strînsă în jurul inimii (nu mai știu a cui definiția iubirii, în sensul acesta).
Asta, nu pentru a refuza semenilor vreo plăcere, ci pentru să - exteriorizînd public - se alege toată lumea cu nimic, din sentimentul inițial...
Se înțelege că există descrierile sociale, de la anumiți tipi, într-o anumită formă și către un anume auditoriu. Le urez plăcere multă, pe-acel tipic, dar nu pot angrena în așa horă.

CONCEPTE. Cultura.

Pe undeva:

' Vine o generație pe care ne putem baza când vine vorba de băgat site-ul de cultură în dubă...''

Comentarii succesive ale subsemnatului, la postarea citată mai sus:

„ ...Sînt curios. La 16 ani, maturul cu pricina cum vedea subiectul?

*

Eu nu s cucerit de Eminescu. Din destule motive, inclusiv pentru că posed porții măricele de inteligenta, cit si de rațiune.
Altminteri mi e simpatic Eminescu si i respect viața cea tumultoasa. Prefer ca model vreun Maiorescu.
Mie, susținătorii cultului Eminescu îmi par a poseda atît lipsă de mintoșenie, cît și neam prost.
Prima îi face să nu cerceteze cu ochii și mintea lor scrisele ori viața Respectivului, Din oportunism ori teamă (și comoditate?) iau de bune ce li s-a spus.
Neamul prost de care vorbesc e legat de faptul că dumnealor nu admit și altă părere în chestiune. Plus că ei voiesc ma te prosterna și matale la marele poet (treaba aduce cu strădaniile unora, în comunism, pentru a mînca și cei din jur rahat, nu doar ei care aveau simbrie din așa consum).
Legat de băieții cu sondajul în curtea liceului.
La anu-mi de învățămînt superior, am reținut de la profesorul de psihologie că-i bine a cerceta asupra dorințelor profunde care stau în spatele gesturilor noastre.
În cazul intervievatorilor, eu simt a fi invidie pe tinerețea și nonșalanța acelor școleri mai răsăriți. Cum s-a născut - cam pe la 35-40 ani - așa sentiment se poate explica.

Privind încă o dată citatul...:

'' vine o generație pe care ne putem baza când vine vorba de băgat site-ul de cultură în dubă...''


Ca opinie strict personală.
Conceptul de cultură - mai ales vehicularea lui - îmi pare semn al lipsei de nobilitate (puteți folosi aici și echivalentul prescurtat și urît...) în ale finețurilor intelectuale.
Cultura e un concept inventat, creat pentru omogenizarea (în sens funcțional) al societății, și mai puțin pentru șlefuirea individului.
Ca urmare, sumedenie de indivizi doar jonglează cu vorba - din motive explorabile. Cine-i modificat interioricește de cultură nu simte nevoie nici a bate toba că-i nemaipomenit, nici să folosească acea vorbă, de cultură (care pesemne i-a intrat în inconștient, și ca la toate de pe acolo nu simte nevoia unei etichete).
În context, și privind spre gloria adusă unui ins bifînd anul acesta veacul personal, pe numele-i mic Mihai, stau și gîndesc dacă doi la sută dintre cei care i se prosternează (altminteri cam de sanchi) l-au și citit.
Iar dintre cei care l-au lecturat, cîți l-au priceput măcar nițel (recunosc a nu fi cazul subsemnatului).

Ochi, spre grupul de la „România Pitorească”

Vă plictiseam recent de un atac foarte amabil ce se scurse către subsemnatul dinspre trustul de presă 'România pitorească'.

Între altele, dl director de-acolo (pe numele-i Mihai Ogrinji) a categorisit producții de istorie montană ale subsemnatului drept „bizare, anacolute, lipsite de logică și bun simț”...

Poate fiind-mi noua atitudine și semn de ramolisment, nu m-am iritat cine știe ce de atacul respectivului, spunînd doar „Vede Domnul”.
Cel al ateilor, se înțelege.

Astăzi, oarecum la chestiune, mi s-au pus niște rotițe ale minții în mișcare.
Legat de Ogrinji și compania.
De mediul cu pricina.

Departe de mine a însăila pe-aici bubuituri polemice.
Nu.

De pe la Adam încoace,pentru a supraviețui, omul a avut nevoie a trăi în grupuri.
Al său alcătuind cu altele o organizare mai mare, iar în același timp aflîndu-se diferit în interese cu inși din alte grupuri.
În același timp, pentru o mai bună coeziune a tribului / sectei etc., a fost nevoie de-o apropiere a gusturilor, a unghiului de vedere asupra unor laturi de viață.

Deci, simplificînd fără îndoială excesiv, trăim îndeobște între oameni apropiați gusturilor noastre generale (mergem de pildă la Înviere ori glorificăm Patria), în paralel considerînd alți semeni ca dinafara (mega)grupului nostru.
În ce privește grupul nostru (sau oricare) există o masă de membri simpli, și niște lideri.
.
În ton cu acestea, trustul România Pitorească are un stil pe care liderii (din inerentă nevoie de bunăstare personală) l-au adaptat publicului țintă.
Care-i de felu-i pașnic, tradițional și destul de cuminte, motiv pentru care e în nevoie de povești frumoase.

Cu țară și oameni minunați, de pildă.

Pe acest fond, relatările istorice evită la „România pitorească” agresivitatea, avînd în schimb interes în a exagera meritele celor prezentați, cînd nu inventa de-a dreptul.

Liderii grupului posedă însă personalitate o idee mai acceptuată decît a publicului revistei, motiv pentru care scapă săgeți către vreunul ori altul, îndeobște însă în tiparul de gusturi al întregii majorități românești.
Asemenea agresivități sînt însă rare în paginile revistei, răzbind însă mai mult pe net (dar într-o cantitate infinit mai redusă decît media în virtual).
Subliniez ultima situație pentru a indica un mic decalaj, între potențialul agresiv al publicului revistei, și lideri.

Revenind la gustul cititorilor de-acolo, al simpatizanților automat scrierile dumnealor în materie de istorie plătesc tribut subiectivității. Ba chiar și creativității ori originalității, publicul în sine nefiind unul care să iasă de pe drumurile bătătorite de alții.
Ca urmare, automat producțiile dumnealor - ale șefilor revistei - prezintă diferențe importante față de adevărul istoric.

Cam de aici, cred eu, că s-a invit falia de percepere a lucrurilor, între echipa Ogrinji și subsemnatul.
Odată existînd acea diferență, inevitabil s-a ajuns la conflicte (mai ales că subsemnatul a fost răsturnat cu cristelnița cînd era mic...).
Pentru a-și satisface publicul, și a nu-i oferi zdruncinături neagreate unui Brînzovenescu, dumnealor evită de pildă - pe cînd preiau (nefiind în stare a produce vreunul...) un așa-zis Profil despre un zeu al locului pe nume Emilian Cristea - și o bucată neconvenabilă aceluia.
Lor nu li se pare nimic aiurea în așa forfecare.
Altora (nu spun cine), da.

În rest, în fața inconvenabilului (de pildă un material cu bune și rele despre amintitul Cristea), se protejează cum pot.
Cum știu.
Cum li-i natural.

Ultima stare nu înseamnă acceptare a adevărului, ci ascundere a lui, respectiv atac (cînd și cum li se ivește ocazia) la adresa autorului unui așa material.

Cavalerismul nu-i pe toate drumurile, ba chiar umblă pe rute puține.


PS
În linii mari, pe ideea Noi-și-ei, viața oricărei publicații - să spunem revista 22 - se petrece la fel.
Cu perii la adresa celor aderați la grup, cu atacuri la Ceilalți.

În toate situațiile, apelul la principii mărețe (care sălășuiesc la noi de tot, iar la dușmani deloc) este frecvent.


Carte amintiri, de Radu Țițeica

Pomeneam recent, aici, de apariția cărții de amintiri a lui Radu Țițeica (1905-1987), la editura România Pitorească.


N-am zis acolo nici dă-te mai încolo trustului media cu pricina, dimpotrivă, am lăudat munca lor.
Mă trezesc însă azi, într-un material venit prin intermedierea lui Mircea Săndulescu, cu-o vorbă a mai-marelui României Pitorești, și anume d. Mihai Ogrinji.


Sună așa:

„Amintirile” au fost recuperate prin 1992 de Gheorghe Țițeica, fiul lui Radu Țițeica, pasaje și fragmente din această lucrare circulând – mai circulă și azi! -, mai ales în mediul on-line, în montaje însoțite, uneori, de comentarii bizare, anacolute, lipsite de logică și bun simț. ”

Vă puteți uita pe net, unde veți decoperi că despre Radu Țițeica a scris cam subsemnatul, și atît.
Prin urmare, pot să iau rîndurile dlui Ogrinji de mai sus ca adresate mie.


Vă mărturisesc din start a socoti aprecierile respectivului drept o mare nedreptate.
Admit că mi se întîmplă a scrie uneori în fugă, căci îndeobște nu mă amenință acuratețea unei posibile tipăriri. În același timp, de multe ori mi se face aglomerație de idei la poarta minții, motiv pentru care pasajele de scriitură se întîmplă a ieși cu ceva zoaie neîndepărtate ale nașterii lor...

În același timp însă.
Nimeni nu a scris ceva cît de cît original despre Radu Țițeica. Dacă veți căuta pe net, veți găsi doar siropoase trimiteri (de o propoziție sau două), spre categoria marilor înaintași, care-au iubit muntele ce nu s-a pomenit, și atît.

Or.
Eu am scris atît un capitol amplu despre activitatea pe munte a fraților Țițeica...
(vezi de la pagina 126, aici)
... iar în paralel m-am produs cu mai multe materiale - zic eu creative/originale - pe acel subiect, pe blogul personal.

În răstimp, cei grupați la România Pitorească au scris nesfîrșite dulcegării pășuniste, cu valoare adăugată zero, iar în colecția de cărți (altminteri utilă) pe care o patronează majoritatea e alcătuită din reeditări.

În același timp, afirm că unul dintre puținii oameni de munte pentru care am avut și am deosebită considerație este Radu Țițeica. Iar asta pentru că dumnealui pur și simplu nu a avut derapaje - întru incorectitudine - cum găsești la mulți alți semeni.

Pornind de aici, eu am venit nu doar cu oarece popularizare a activității lui, pe net, dar am fcut și propunerea ca un vîlcel din Caraiman să-i poarte numele.
Idem în cazul lui Ion Cantuniari, component al grupului Țițeica.
La fel în cazul lui Șerban Țițeica (unde am preluat o denumire pe care aceia înșiși o trec în notațiile lor și privind un fir al Văii Urzicii, din Coștila). .

Am insistat totodată pentru a fi păstrate denumirile lăsate de aceștia pe munte (cazul Colțului Vîntului din Moraru, dar și altele), respectiv am atribuit toponimice folosite în caietele lor de excursii, în cazul unor locuri nenumite ori numite nefericit (cazul Grohotișului Înflorit, din Caraiman) din abruptul Bucegilor.

Iar acum mă trezesc cu ideea că am afirmat lucruri lipsite de bun simț față de nea Radu!!...


În fine.
Lovituri nedrepte au picat sub soarele ăsta,și-or să mai pice.

Aș mai puncta un lucru.
„România Pitorească” se întrece de la 1990 încoace a-l vorbi de bine pe Niculae Baticu.
Or.
Înainte de acel an acesta a fost tratat exact cum mă vorbesc dumnealor acum pe mine. Pentru că scria la fel!
Dar după Revoluție foștii proscriși (adică deținuți politici) au fost aduși la favorabilă rampă națională.

Prin urmare.
Nu știi cînd intervine vreun accident, istoric sau ba, și oportunismu-ți are a executa stînga-mprejurul de rigoare...

În rest, apropo de 'amabilitatea' semnalată de mine aici, folosesc o vorbă a unei rude apropiate mie:
„Vede Domnul.”
Ultima vorbă nu-i vreuna religioasă. Nici vreo promisiune de dură răzbunare. Ci un stat atent pe subiect. Să observ, între altele, ce-o fi în mintea cuiva care simte nevoia să lanseze amabilele aprecieri care dădură naștere acestui post.
De unde i se trage.
Iar de-aici părăsesc defensiva.

Nu știu cît s-a instaurat la mine un așa sentiment, dar simt că poate fi mirosit la dînșii. Ideea că ei reprezintă domeniul. În ale istoriei montane (pe cît poate un om ori un grup acoperi acest subiect...)..
În context.
Chestia cu „anacolutul...” din rîndurile dlui Ogrinji sună frumos. Dar am apucat să viețuiesc suficient, pentru a ști că altă iritare se află - de fapt - în spate.

Tot pe-acolo.
Acuza de lipsă a bunului simț în scrisele-mi (despre Radu Țițeica ori ba), păi o las a fi crezută de elevii ciclului primar.
La o adică, atît putu d. Ogrinji a încropi drept acuză, la adresa cuiva care-i stă în drum.

PS
Textul in extenso al dlui Ogrinji:


[Intro de Mircea Săndulescu:
Bună ziua,
Editura România Pitorească a scos de sub tipar o nouă carte din Colecția Verde: Ascensiuni montane-Oameni și amintiri scrise de Radu Țițeica. Pentru prezentrea cărții lăsăm să vorbească postfața scrisă de directorul editurii: ]

„Precedată de excelenta carte „Oameni și munți”, semnată de binecunoscutul alpinist Nicolae C. Dimache, noua apariție editorială din Colecția Verde a României pitorești poartă titlul: „Ascensiuni montane. Oameni și amintiri”. Autorul lucrării este Radu Țițeica, reprezentantul uneia dintre ilustrele familii de savanți, în frunte cu Gheorghe Țițeica (tată) și Șerban Țițeica (frate). Pe toți trei îi regăsim invocați, cu respect și prețuire, în multe pagini ce s-au scris despre turismul românesc, performanțele lor în materie de drumeție montană și de alpinism asigurându-le un loc privilegiat, de pionieri ai domeniului. Trei mari oameni de știință care, pe lângă științele exacte, s-au dovedit și mari iubitori ai potecilor alpine, pasiune exersată, deopotrivă, cu interes ardent și rigoare implacabilă. Desigur, nu constituiau în epocă, din fericire, un caz izolat…

Iată, cu propriile lui cuvinte, ce a însemnat mirajul muntelui pentru Radu Țițeica: „Nu concep azi ce-ar fi fost viața mea fără ascensiuni, fără luptă cu greul pe munte și fără visările, cu ochii închiși sau deschiși, pe o coamă, în seara de după un sfârșit de cățărare mai grea. De aceea, acum, mulțumesc din suflet tuturor celor care mi-au insuflat dragostea pentru munte.”

Manuscrisul cărții de față a cunoscut destule avataruri. S-a aflat o vreme, prin anii ’80 ai veacului trecut, la Editura Sport-Turism, dispărută, din păcate, după 1990. Nu știm dacă lucrarea a figurat în vreun plan editorial. Cert este că „Amintirile” au fost recuperate prin 1992 de Gheorghe Țițeica, fiul lui Radu Țițeica, pasaje și fragmente din această lucrare circulând – mai circulă și azi! -, mai ales în mediul on-line, în montaje însoțite, uneori, de comentarii bizare, anacolute, lipsite de logică și bun simț. Dar asta este altă poveste.Se pare că au și manuscrisele soarta lor. Iar când le vine sorocul, capătă chip de carte. Ca acum. Pe lângă „Amintirile”, care n-au putut fi editate cât autorul lor a fost în viață, am dorit să repunem în circulație și câteva texte tipărite de-a lungul vremii în diverse publicații, ca și unele scrisori ilustrative în multe privințe, știute mai mult sau mai puțin. Sigur, nu avem de-a face cu o ediție critică – poate o vom săvârși cu un alt prilej, cine mai știe – de aceea structura cărții a rămas deschisă, intenția noastră fiind, între altele, de a croi o imagine cât mai apropiată de contribuția cu totul remarcabilă a lui Radu Țițeica și în domeniul turismului. Oricum, este în afara oricărei discuții că fără Radu Țițeica, fără „frații Țițeica”, cum se obișnuia să li se spună, începuturile drumeției montane și ale alpinismului românesc, ca să nu mai vorbim de explorarea masivului Bucegi în sine, ar fi fost mult mai sărace, nesigure, lipsite de o anumită rigoare și responsabilitate. Iar pentru istoria turismului, „Amintirile” reprezintă, neîndoielnic, o carte fundamentală.Cititorii vor întâlni în paginile cărții mulți dintre oamenii cu care, de-a lungul anilor, Radu Țițeica s-a intersectat în Bucegi, a bătut poteci și a escaladat trasee, s-a încântat de peisajele noi descoperite ori a visat la alte ascensiuni. Sunt oameni care, fiecare în parte, reprezintă o personalitate, o temelie, într-un fel sau altul, pentru cultura și civilizația montană, drumeția, alpinismul, turismul, în general, fiind posibil a se amplifica doar într-un perimetru fertilizat și garantat de cultură și civilizație. România a avut astfel de perioade când duhul muntelui era căutat, în primul rând, de oameni împliniți profesional și social, de oameni de elită. Ce vremuri și ce oameni! Veți găsi în carte exemple cu duiumul… Asta nu înseamnă însă că atunci când s-au produs „abateri de la potecă” – și, într-un fel ori altul, au existat și asemenea „fandări” – erorile s-au bucurat de toleranță. Iar sub acest aspect, Radu Țițeica – un om timid, delicat, de felul lui – a fost un veritabil „cap limpede”, neînchizând ochii niciodată fie că a fost vorba de Nestor Urechia, Mihai Haret ori Bucura Dumbravă, ca să ne referim doar la câteva repere de maximă însemnătate ale turismului montan de odinioară de la noi, ale literaturii noastre turistice. S-au înregistrat, astfel, merite absolut excepționale în privința acurateții și respectării adevărului, a eliminării abiguităților ori erorilor voite au ba.

Să mai adăugăm doar atât: Radu Țițeica s-a dovedit, totodată, un aplicat și consecvent publicist – a făcut parte, ani la rând, din Comitetul de redacție al Buletinului Clubului Alpin Român, în paginile căruia a semnat interesante articole -, a realizat hărți montane, în special ale Bucegiului, de o încântătoare precizie, a fost un prețios și intransigent organizator de cluburi montane.

Destul de târziu, prin anul 1984, împreună cu prietenul său de-o viață Niculae Baticu, făcea să apară, la Editura Sport-Turism, lucrarea „Pe crestele Carpaților”, o veritabilă piatră de temelie pentru literatura domeniului montan.

Apariția cărții „Ascensiuni montane – Oameni și amintiri” se întrupează, fără doar și poate, într-un fericit și special moment pentru istoria drumeției, alpinismului și turismului românesc, în general. O captivantă ilustrație de epocă are și ea darul să contureze cât mai pregnant poteci, chipuri și vremuri de frumoasă aducere aminte.

Prețul cărții este de 25 lei; pentru comenzi mai mari de 10 exemplare se acordă reduceri de până la 20%.

Cartea poate fi comandată la Editura România Pitorească, la Librăria AGIR sau la magazinele de articole sportive Himalaya, Sport Virus, Montrek..


Vă rugăm să transmiteți comenzile dvs. la adresele de mai sus. Cu stimă,

Mircea Săndulescu

Munte. Istorie. Dr. Alexandru Rudeanu

Alexandru Rudeanu a fost un montaniard interbelic, bun cunoscător al Făgărașilor, despre care a scris într-o serie de articole găzduite de Buletinul CAR (vezi PS).

Cu acel prilej el a intrat și în polemica ce angaja la sfîrșitul deceniului patru CAR și Asociația drumeților din munții României (vezi aici, de la pag. 254). 

Despre același, Niculae Baticu îmi spunea că, la vremea guvernării legionare din 1940-41, a condus Directoratul munte din (instituția numită) Organizarea Sportului Românesc.





Citind azi Însemnările zilnice ale regelui Carol II, aflu că monarhul primește la 18 aprilie 1940 un grup de legionari dispuși la colaborare, între care 'dr Rudeanu'.

”A vorbit în numele lor Noveanu, care, dintre toți, face cea mai bună impresie, împreună cu Rudeanu”, nota regele.



În paralel, descopăr acum profilul realizat de cei de la RoClimb lui Al. Rudeanu.

PS








Istorii. Ridicarea Crucii Caraiman, respectiv cum va fi fost pînă atunci

Acum realizez că frații Țițeica au ieșit pe [Vîlcelul Mortului] la Șaua Mare (1924) înainte de-a fi ridicată Crucea Eroilor...

Și cînd s-au dus pe Brîul Portiței pînă la doi pași de [Creasta Picăturii], adică la 1925, înalturile locului erau goale de mîna omului...
.

Imaginația mea nu poate realiza cum se prezenta Șaua Mare, fără nimic pe-acolo...
(la o adică, lucrurile pot sta și invers: numeroșii montaniarzi antebelici, datorită vîrstei, nu au mai ajuns pe înălțimi pentru a vedea, din preajmă, Crucea ridicată...) 



Mint...
După două minute, imaginația-mi izbutește a fantasma, cum era Șaua Mare fără Monument...
Avea probabil un șarm al ei..
.
Dacă aș pica vreodată în spiritism, aș căuta personaje care să mă ducă a vedea așa loc, înainte de 1926...
Ziceți că să fiu atent, și să mă întorc de-Acolo, căci nu știu ce belele-s e pe drum...?/
.
Imagine postată inițial de fila Fb RememberBusteni:
PS
Am trecut Vîlcelul Mortului între paranteze drepte întrucît denumirea a apărut la doi-trei ani după acea tură de pionierat...
Idem Creasta Picăturii.

Încerc să mă las de mersul pe munte

... (care la subsemnatul-i egal cu asudatul prin abrupt Bucegi).
  
Probabil vor mai exista excepții, solicitat de vreunii ori ba, dar îmi simt finișul carierei.


La mijloc e chestie de vîrstă.
Se poate mai puțin fizicește, sufletul e prins mai mult cu altele (nu neapărat eroice, dimpotrivă), așa că-i sănătos a o lăsa mai moale...

Nu vă plictiseam cu acestea dacă nu constatam o chestie, pe cînd mă jucam în dimineața asta pe stabilopozii de la Cap Aurora... 



Mai exact sesizam sentimentul jocului de acum pe acele pietroaie, și cel de altădată.
Lipsește acum dorul de performanță. Materializat în idei de genul „să ridic cît mai sus ștacheta, de dificultatea deplasării pe aceste obstacole...”
De data asta, probabil amorsat de ideea cu lăsatul mai moale în abrupt, am sărit de pe un stabilopod pe altul cu gînd să mă simt bine și atît.
Și-am descoperit siguranța, riscul de-a pica (fie și-un metru-doi, dar prost...) fiind mai redus. În paralel, a rămas plăcerea deplasării prin locuri interesante.
Și iar îmi fuge mintea la vorba lui J.J. Rousseau: „Alergînd după plăcerile care fug, pe pierzi și pe acelea care rămîn...”.


PS
Poate vreunul îmi va arăta obrazul: „Bine, domne, tocmai dumneata, care ne-ai făcut capul mare de minunății munte, dezertezi atît de mișelește...?”.
Una la mînă, nu aveam idee la vremea acelor letopisețe de așa abandon (altminteri parțial)..
După cum, nu ai idee ce-ți aduce viața pe tipsie...

Îmi voi aminti cu plăcere turele montane, dar a dispărut visul (deseori inconștient) de a reveni în cutare ori cutare loc. Foarte probabil ca excepțiile ce vor rămîne să întărească regula.
De pildă, paaarcă mă tentează în acest moment a mai trece vreodată prin finala Rîpei Crucii, din Moraru.
Dar e pe aici, în așa lălăială, ca și cum ai sta cu mortul neîngropat. Mai bine e a-l duce frumușel la locul lui și a-ți vedea de restul existenței.

Finalmente, fac precizarea că-s nemîncat, nebăut...
„A se slăbi, coane Ordene...Poate să-ți sosească la frîie vreun filon interior (ăla doritor de afirmații precum mai sus) care peste un ceas ori o zi să lase locul altuia, de sens contrar... Nu trebuie neapărat să pilim ceva pentru a ne sosi idei revoluționare”
Și dumneata ai dreptate. Deși, o idee care a apucat să țîșnească își va aduce și alte surate pe scenă, în timp. Și modificarea cu pricina are șanse mari a fi realizată, finalmente.

Crucea mică, de lîngă cea mare - a Caraimanului...


Am revăzut ieri, în preajma Crucii de pe Caraiman, o surată mai mică a acesteia.

Simpatiile...


(cazul meu spre persoana amintită pe acel mic monument)
... nu întreabă prea mult cînd te năvălesc.

De fapt, pot 'mirosi' în dînsa o pasionată de munți, dublată de suficient bun simț pentru a nu-și trage ce hardughie funerară. Cu lăcrămosul text cuvenit - și întîlnit în atîtea locuri.
.
Bon.
Am mai scris la un moment de mica cruce, iar în paralel am explorat întrucîtva cine fu persoana.
Dacă tot am revăzut ieri locul, am mai dat un search pe fabulosul nost' internet și am dat de poza asta.

Soțul dînsei, Nicolae Trohani, fu personal important în SSI.

Cu așa fleacuri își bat unii capul!



PS

Unde aș lăsa eu vorbă a-mi fi pus așa remember. ?

Mai timid/nesociabil aflîndu-mă (și făcînd abstracție pentru locul de acest gen tot meditat, din padina Rîpei Zăpezii), parcă la intersecția Brîului de sub Streașină cu valea Spălăturii mi-aș zări așa plăcuță. Fără cruce.
Probabil doar numele, eventual anii între care am respirat sub soare.
.
Zic și eu, nu dau cu parul.