duminică, 30 aprilie 2017

Istoria alpinismului. Și nu numai - în vederea-mi...

Unele din cele mai frumoase momente, de discuții întru istorie a mersului pe munte, le am cu Liviu Enache.
(hibă a dînsului: nu scrie / nu plictisește pe alții, cu cele știute).

Azi am tratat despre recent dispărutul Kargel.
Departe de-a fi interesați de bîrfă, ne întrebam cum a scăpat tatăl acestuia de represaliile cărora le-au căzut victime mulți sași/germani, imediat după al doilea război mondial.

Walter nu are probleme în acești ani, iar ulterior (fără să depună colaboraționism cu regimul) e beneficiar de călătorii și publicații în spațiul (vest-)german.
Căutînd explicații, am acceptat că viața poate decurge și altfel decît după șabloane deseori răutăcioase. Bătrînul Kargel (tatăl lui Walter), ne-am zis, va fi fost un mai puțin atașat comunității germane (devenită nazistă), respectiv om dedicat meseriei plus disciplinat socialmente. Comuniștii nu aveau de ce să-și refuze a priori așa specialist.
Legat de Walter, care publică în delicatul deceniu șase, pare să nu fi pus umărul mai mult decît era obligatoriu, la edificiul propagandistic al epocii.

Am discutat apoi - eu și Liviu - despre ghidurile aceluiași, care ne-au fost îndrumări de căpătîi, la pătrunderea în zonele abrupte.
Inevitabil, am tratat și despre scăpările acestora (aceea despre Spumoasa Caraimanului provocînd schimbul de mesaje care a născut amiciția mea cu Liviu - să fie vreo zece ani de atunci).
E posibil ca WK, de zodie Geamăn să fi posedat inevitabile influențe de vecin Taur - ce nu dă înapoi...

Mă credeți sau ba, n-am făcut din asta un cap de țară.
Discuția a durat un ceas. Ea debutase, de fapt, cu trimiterea la un filmuleț contemporan, din Dolomiți. „Uite, pe unde merg ăștia în imagine a fost și nea Nae Baticu...”
Liviu e 'doctor' în acea zonă... Sînt delicioase paralelele lui între 'bucegiștii' noștri și confrații din Dolomiți, făcute nu neapărat pentru a-i minimaliza pe-ai noștri,cît să priceapă subsemnatul cum e cu vreun doctor Kugi și alții, viețuitori în preajma WWI...

PS
Sper a nu fi deranjați nici Liviu, nici domniile voastre, pentru astă reproducere in extenso a fleacurilor cu care-și bat capul unii...:
Alpi Giulie – Jof Fuart – Rif. Corsi – Ago di Villaco
https://www.youtube.com/watch?v=hFwm4yqt-DM.
Catararea free solo e pe traseul Spigolo Sud (cel urcat de Baticu), premiera in 18 august 1917 a feldkurat-ului H. Klug in echipa cu H. Stagl. Traseul urca pe creasta sudica a antecimei (cima / varful propriuzis e mai in spate, mai masiv). Acul face parte din “structura” Campanile di Villaco (Clopotnita Villach-ului). Villach este o localitate de granita in Austria, la 10 km de Tarvisio – ul Italian..Zona refugiului Corsi a fost loc de pasunat ce apartinea de satul Villach – in perioada imperiului – iar refugiul se numea Findenegg Hutte. Cabana a fost folosita ca punct de comanda austro-ungar si dupa razboi a fost reconstruita (1925) si botezata Corsi, in memoria capitanului M.O. Guido Corsi care a comandat actiunea de cucerire a zonei Jof Fuart. Findenegg este si elun catarator austr-ungar, contemporan cu Julius Kugy, iar un valcel din Jof de Montasio ii poarta numele – Cannalone Findenegg.”

PS2
Noi,acum vreo șase ani...:
https://www.youtube.com/watch?v=ntmIvV9bwrU 

marți, 25 aprilie 2017

Dinăuntru. „”Să stai în stuf...”

”Să stai în stuf...”
(parafrazez aici pe Mircea Vintilă, cu al său „Să stai în fîn...”)

Pomeneam deunăzi de-o paralelă vagabondaj abrupt Bucegi - umblat creanga prin stufăriș balta Văcărești.
Păi, am a face o completare.





Zisele-mi anterioare, că să vezi emoții frumoase pe cînd umbli în necunoscutul lanurilor de stuf, au a se adapta la noua experiență, de ieri.
Dacă pînă acum cercetările-mi erau la doi (sau 50...) pași de o potecă știută, ieri m-am avîntat într-o zonă mai mare, și fără repere la îndemînă. E una în direcția mallului Piața Sudului.
film
Surpriza fu că adîncul exploratorului (a se citi aici și trufia „Io stăpînesc natura!”) își are funcționare de capul său. Și are dreptate. Ce executăm pe munte, este deseori mult exersat, iar pătrunderea în vreun coclaur nou are diverse moduri de-a gestiona ivirea unei probleme.
Deși o să zîmbiți la ideea de probleme în iazul Văcărești, ba la și doi pași de un mall, să știți că neprevăzutele sînt destule, în ultimul mediu. De pildă udatul bine la picioare, într-o apă nu chiar de cada. Plus teama, irațională, că dacă ajungi în vreun loc unde-s în jur numai bălți, pe care nu le socotești mai mici de-un metru adîncime (în caz fericit, neavînd la o adică vreun contract de bine, cu nimeni...).
Să te ții puls sporit!

În așa situație, aș putea spune că sentimentul unui loc oarecum urban și încurcă. Deoarece o parte interioară zice: „Ești la doi pași să Big (denumirea veche a zonei), ce naiba...!”, o parte e tensionată - și să te ții bătaie interioară.

Am ieșit la drumul ce taie SV-NE zona. Dificultăți de respirație, semn de panică neconștientizată.
Tîrziu de tot, acasă, mi-am revenit cît de cît din tulburare.

De notat aici, și poate băgîndu-mi nasul amatoricește în domeniu, este că incidentul a jucat rol de canapea psihanalitică (la o adică, acolo nu se ajunge lesne la bubă - plimbi ceva pacientul, pînă dă acela de groaza originară)...
Emoțiile din explorarea văcăreșteană au redus stratul (asemăn aici cu Pămîntul) răcit care acoperă centrul - altminteri reprezentînd spre 98% din volumul total) ce ferea de contactul cu magma sufletească.
Să te ții temeri! Dintre care nerealizarea prin viață era ultima grijă.
Și-n general conștientizabilele se aflau giugiuc, față de fără-numele care zgîlțîiau...

Dacă m-a ajutat ceva, a fost experiența că se poate și mai rău...
Căci mi s-a întîmplat, cîndva... Atunci, reducerea acelui strat sufletesc protector a survenit în urma consumului de alcool. Nu priviți ultima vorbă tare acuzator, mai degrabă fusese o evitare beningă, dar prelungită a contactului cu realitatea. Acel împrumut, aproape pe tipic bancar, a dus la subțierea creditului / stratului izolator de care pomeneam (către 'magmă'). 

M-am ales de-acolo, pe tipic „Ce nu te omoară...”, cu știința acelei stări extreme.
Vorba vine extremă, căci intuiesc a exista acolo, și faze mai urîte, pe care nu-i obligatoriu a le putea controla... Și-n general bănui că viața poate aduce oricînd lucruri mai urîte decăt ce știm ori suportăm. 
Dar închei cu florile (vezi imagine, jos de tot) care au bucurat o zi de 24 aprilie...























luni, 24 aprilie 2017

Dragostea (noastră) față de munte


Spune cineva:
„Muntele nu se vrea învins, ci iubit.”
Cad pe gînduri...
Simt că n-am tratat, vreodată, relația-mi cu Muntele (una deloc superficială...) prin cheia iubirii...
E urît ce spun, dar ăsta-i adevărul.

Dacă aș avea o vorbă pentru munte, cea dintîi sosită în minte e 'Patimă'.
(sună ca la barbugii, dar asta e...).

A doua: „Mă simt nemaipomenit, acolo...”.

A treia: am avut noroc cu carul, pe itinerariile unde m-a împins ființa a-L parcurge...
(unul din motivele care mă îndeamnă la astîmpăr, întru chestiune: „Ia-uite domne, a scăpat dintr-atîtea, da' și-a rupt gîtul la un fleac...”)




”Muntele si cuceritorii inutilului”. UNGHI, AL MEU

Ideea de cuceritori ai inutilului, lansată de Lionel Terray...
Fără îndoială atac instituția numită 'Corola cu minuni al lumii' (noțiunea ultimă fiind ejusdem farinae cu aceea citată mai sus).



Admit că așa vorbe pică bine la suflet.
Dar ele-s falsuri, croite de lansator în bună parte conștient. Căci are de vîndut o carte ori un demers social.

Ca multe alte vorbe montane mari, și a lui Terray este pentru inși care (zic eu) nu prea au călcat pe munte.
Cînd ai mers pe-acolo, ai dobîndit (fie și provizorie) senzație plăcută. Ca urmare, dacă cineva-ți propune o carte 'pe felie', nu e nevoie săi fie alăturată... viagra unui titlu nemaipomenit.

Ca să nu vi se pară dure afirmațiile-mi de aici, aș puncta cum arată golul care ne împinge la așa marketing (pe Terray ori pe L. Blaga - cel cu corola...).
Probabil rudă bună cu acela care mă împinge pe mine a scrie 'estea...
Dar zău, cred eu, că-s de zis.
Barim să știu, ca măgar, ce duc sub soarele ăsta.

PSNu veți crede, dar sînt atent dacă nu-s excesiv de răutăcios/deranjant/turburător, în afirmațiile mele de pe aici.
Dar, aici și-aiurea, pur și simplu consider unghiul meu o completare, la ce se vorbește deja despre subiect. Eu găsesc absolut normal a privi lucrurile și din unghiul meu.

Partea proastă-i însă că, subsemnatul fiind totuși un accident întru privit uman lumea, la alții pică prost așa observații. Le strică pomenita corolă cu minuni, asupra lumii.
La dumnealor, o zisă precum a mea e precum micul fir de păr aterizat în supă.

Nițeluș la chestiune, și privind rîndurile lui Dinu M. despre „Cuceritorii inutilului”, am creat iute paralelă, dacă am vreo lucrare montană spre care să privesc entuziasmat.
Cred că nu am.
În schimb îmi place (minim) una. Sînt amintirile lui Niculae Baticu.
Mica problemă mi-i însă că sentimentul față de acest op / om/ experiență umană e de cu totul altă factură decît cel folosit de diverși, spre cărțile dragi...
E fascinație, dar una așezată, pe un fond coloristic (mental și al acelui moment) mai degrabă spre cenușiu.




Iar aici mă ajut de zisa nu știu cui, despre dragoste. Cînd iubești, cu adevărat (sic), nu ții a împărtăși cuiva (doate doar perechii din acel moment extatic) sentimentul.
Îl ții, spune acel autor, în jurul inimii și stai ca blocat, dar fascinat.
Lucrul acesta nu mă miră, întrucît biologic așa arată clipele în care doi indivizi pun de un urmaș. Își există doar unul altuia, iar în paralel nu au nevoie de un al treilea ori de cititorii 'cărții' lor.

„Alpinismul înseamnă bucurie...”


„Alpinismul înseamnă bucurie, înseamnă o viață trăită la maxim...”
.
Nu țin a contrazice pe Adi M., care afirmă cele de mai sus.
Aș spune doar că mersul pe munte e ceva mai complex.
.
Zic asta ca unul care a umblat (poate o va mai face...) pe munte, iar în paralel e interesat de ale psihicului nostru.
.
Mergem la munte datorită unor dorințe inconștiente (care se pot cerceta, în oarece măsură).
Ca urmare, bucuria este doar una din componentele interesului nostru, pentru acele locuri.
.
Nu pornesc acum a extinde subiectul (am mai făcut-o, în scrieri Fb ori aiurea).
Aș puncta doar că-i insuficient a spune că alpinismul înseamnă bucurie.
.
Interesul vreunuia pentru așa afirmație ține de oarece comoditate personală, cît și de umanul interes de-a servi semenilor (din motive oarecari) ceea ce doresc aceștia să audă.
.
Ilustrez cu o imagine a subsemnatului din momente în care acesta-i marcat de oboseală, poate deprimare, cît și de ideea: „Ce caut aici? / Merită oare prețul?”.



vineri, 21 aprilie 2017

Niște imagini nemaipomenite...



... (îmi par mie, barim), ale soților Nedelea, pe Valea Seacă a Caraimanului.
.
https://get.google.com/…/AF1QipMedpFI7YTs6f2XdgW5GwvrySEsbN…
.

PS
Mă uit la imaginea asta și doresc altora a nu fi păliți vreodată de patima pentru munte...
.
E ceva foarte aproape de datul în bîlbîială (barim cînd privești poze de pe unde-ai compătimit cu Dumnealui...).
.
Se vor supăra doamnele pe mine (de niște foste neveste ce să mai spun ...), dar e mai tulburător decît pasiunea pentru o Evă... Iar asta nu pentru că aș fi eu vreun misogin (dracu a văzut așa ceva, în zodia balanței?!)
.
Ia uite, în poză, cum curge zăpada pe Spălătura Voii Seci1
Ori pe cucurigitul brîu al lui Rafail, unde-am pătimit cu Mugur Ilie vara trecută...
Și cîte locuri la foarte inimă nu-s în astă aparentă cenușie plus rece poză...

joi, 20 aprilie 2017

Vise, taică, vise. Unele alpine.



Veneam prin ploaia bucureșteană spre casă și brusc s-a născut curiozitatea:
„Oare la ora asta ninge și pe Rîpa Zăpezii?” (o vale de abrupt din muntele Moraru, Bucegi)?
De acolo, a trecut doar fracțiune de secundă pînă să-mi transport ochii minții undeva în canionul văii. N-a ezitat deloc, în a reconstitui, ca aievea (chit că nu am fost vreodată în nopți hivernale pe-acolo), peisajul locului.
.Ba și silueta-mi, în întuneric i-aș zice de 90%, undeva lîngă peretele din dreapta. Cam sub săritoarea a doua, unde-i un complex interesant, admițînd pantă mai domoală.

Au!
Și ce mă fac noaptea acolo? Cum mă descurc pînă dimineață, că e rece... foc?!

Ca la jocul de strategie de pe computer, mi-am repartizat virtual - pe lîngă un loc cît de cît drept și sub o înaltă streașină a peretelui - un izopren și sacul de dormit aferent.
Presupunînd că nu e pericol de luat la vale, doar fața mi-a rămas în fața sacului...
Ia-uite, a ieșit luna, pe cerul care se limpezește!... 

E undeva în afara privirii mele, dar bate pe flancul opus al canionului, cît și la vale...

Mîine cred că voi coborî.
Mi-am făcut plinul, de simțit bine.

De mult n-am mai bătut cîmpii așa!
Cam de cînd socoteam cum cît va fi fost Creasta Picăturii mai în afara corpului Caraimanului, în urmă cu niște zeci de mii de ani (similar, mă întrebam cu cît se va adînci ulucul Hornurilor Văii Seci, peste un interval asemănător de timp).

Să mor dacă am băut ceva!
Doar ploaia de care aminteam inițial, căzînd pe gluga hanoracului, în drum spre casă...

PS
La postu-mi anterior, cu aiureli hivernale, n-aș putea adăuga imagini potrivite - căci m-a iertat Înaltul (recte Dumnezeu la credincioși, Moș Moraru la ceilalți) de prins noaptea pe-acolo 
Dar poate prind bine aste vechituri!
Spiritul locului cel alpin și romantic de bivuac este sabotat la fix de doi cîini, care s-au ținut după mine și Bebe Moldoveanu pînă sub Săritoarea Mare.






Dezacorduri, între ființe umane...

Am purtat azi două polemici
Una cu floarea cea vestită a naționaliștilor ardeleni, alta cu un domn de vîrstă mijlocie.

Spre seară, mi-am adus aminte brusc a fi ucenicit - întru dispute de idei - pe lîngă Niculae Baticu (am și-acum manuscrise de începător, din anii aceia...).
La el am văzut citat din preopinent, apoi răspunsul nostru. Și azi am stilul, în sînge.


                                                                                                                              Niculae Baticu, 1937

Voi pomeni ceva, acum, ce teoretic lovește în dascălul meu. Nea Nae mai scăpa caii, în materie de iritări brute, ce-i ajungeau pe hîrtie. 
Am simțit nevoia să nu-l imit, poate și din sensibilitate mai mare la păliturile ce-ar fi sosit în așa caz.
În același timp, e normal - cred eu - ca ucenicul să încerce a-și depăși maestrul.

Niculae Baticu (în dreapta), 1985.

Nu mă veți crede, de ce spun în aval.
Dar mi-ar plăcea s-apară oameni - pe ideea lui Alecsandri - care să cînte mai bine decît mine. N-aș avea nici o supărare, iar aici nu aveți decît să-mi priviți irișii ochilor, dacă semnalizează a minciună.
În context, mă bucur (fie și cu o mică strîngere de inimă) cînd urmași bucegiști umblă de zor locurile pășite și de mine altădată. Consider (ba le-o și spun, cu reverență) că ștafeta e pe mîini bune.

PS
Că veni vorba, am ucenicit și privind la stilul lui Nae Dimitriu,predecesorul lui nea Baticu întru spiritus rector al Clubului Alpin Român.
Nu am agreat însă genul Paul Goma. Dar în paralel am apreciat cumințenia întru expunere de idei a unui Radu Țițeica.

  Nicolae Dimitriu

Radu Țițeica

Privind prin poze ale altora...



Cînd văd prin poze (precum a Corinei Savu) abruptul nordic al Coștilei, inima face brusc bum-bum...
Ce-o avea, nenorocirea aia pietroasă, de tulbură așa?
.(întreb nițel retoric. E un amestec acolo, de loc, lentilă personală plus filtru decurgînd din trecerea unui număr variabil de ani - de la niște ture nemaipomenite.

Nemaipomenit cu pricina este deseori o ștampilă pusă acasă. Acolo lucrurile șed mai complexe, și ținînd foarte probabil de viețuitul cu turație maximă.

Aaaah, filozofii ăștia - fi-le-ar stirpea a naibii!!)


marți, 11 aprilie 2017

Trecute, prin Valea Bucșoaia

Sergiu postează pe Fb imaginea alăturată.
Cu eliptică explicație.





Alții-s vorbă infinit mai lungă:
Un plecat după schimbul 3, telecabină, apoi coborîș o vreme.
Numai atît, căci se lăsă somn în jnepeni (cam august), cu sau fără instrucțiunile lui Nestor Urechia alături (avea el o vorbă, că un nani pe munte se află elixir divin, parcă).
Apoi la vale.
În trei ani (de la 1981 adică) uitînd de tot configurația locului, nu m-am dus pe vechea variantă STR (de care scrie în anuarul lor - prin Valea Rea și revenit în Bucșoaia), ci prin pîlniuța din dreapta firului - deja îngustat - al Bucșoaiei. Fu nevoie de un rapel, efectuat la jnepeni și pe cordelină nouă-nouță.

Aflîndu-mă la ani buni (dar la care-s înregistrate și cele mai multe ruperi de gît alpine...), nu am avut probleme apoi, Nici reținut ceva despre locuri.
Abia prin poienile dinspre Take Ionescu am realizat pe unde era drumul bun, care urmează un afluent al văii, dinspre nord. Căscătură (nu a Văii Seci!)..

marți, 4 aprilie 2017


M-apuc să notez cele de aici în urma articolului de aici.

„STRICT SECRET: In 22 noiembrie 1968, ora 4 dimineata, se pregatea invazia URSS asupra Romaniei. Ce a facut Ceausescu”

Între cele rămase (inevitabil) prin minte de la vremea copilăriei, se află și mersul unor tancuri prin București.

Cred că foarte tîrziu, în maturitate, mi-am pus problema ce va fi fost atunci.
Am bănuit - cu știutele adunate la vreun 40 ani -  că o fi fost ceva legat de august 1968, mai exact de o reacție a României (comuniste) la invadarea de către sovietici a Cehoslovaciei.

Nu am băgat mîna în foc, și nici nu am căutat să aprofundez subiectul.

Mi-a venit a nota cele de pe aici ca o mică reacție la zisele din articolul linkat.
„Cei care acum au cel putin 55-60 de ani isi pot aminti ca in 1968, in noiembrie, noaptea, treceau prin Bucuresti spre granita de est a Romaniei, trupe, tancuri si alte utilaje de tehnica militara. Lumea era speriata, nu se stia prea mare lucru, erau banuieli…logice. Comasarea intregii armate romane la granita de est insemna doar pregatirea de ceva neplacut: un razboi, o invazie a sovieticilor. Mai toti fusesera speriati de gestul lui Ceausescu de a se opune URSS-ului in problema invadarii Cehoslovaciei. Se temeau de represalii dure...”

Aveam 11 ani. M-a trezit zgomotul șenilelor, pe caldarîmul de piatră cubică.
Locuiam la Piața Iancului. Am ieșit pe balcon, de unde aveam vedere redusă, dar suficientă pentru a dientifica de unde venea zgomotul.
Coloana de blindate venea dinspre exteriorul Bucureștiului, deci pe Șoseaua Iancului. Nu-mi aduc aminte să fi ieșit și alții să se uite, dintre vecini (este drept că nu puteam știi ce-i pe la alte balcoane, decît dacă aș fi ițăit gîtul).

Ultima idee, cu ițăit gîtul... 
Nu am făcut-o și pentru că nu m-am alarmat de acea trecere militară. Cred că eram toți vaccinați de ideea că se poate întîmpla orice. Că nu e un cap de țară dacă un tanc trece prin oraș, fie și la miez de zi (nu era cazul atunci...).

Acasă cred că era doar tata, mama și sora fiind probabil plecate din oraș. Nu-mi aduc aminte să se fi trezit tata (nu  era un panicos, căci văzuse cîte ceva la viața lui, inclusiv cîte ceva din războiul antisovietic).
.
Din acea deplasare de tehnică (am aflat mai tîrziu că-i spune) am reținut zgomotul șenilelor pe piatra cubică, iar optic farurile - pe o fază rezonabilă (poate nici nu aveau mai multe).

Nu-mi aduc aminte să se fi discutat ceva a doua zi pe subiect, între copiii sau maturii pe care i-am întîlnit (se făcea așa ceva, drept dovadă zisele pe seama asasinării lui Kennedy, pe cînd mă aflam în grupa mare a grădiniței).
.

Legat de momentul 1968.
Ce va fi fost în lunile anterioare - ca informare despre situația la cehi - nu-mi aduc aminte. Cert este că am primit cu dezamăgirea intervenția străină împotriva lui Dubcek.
De adunarea - faimoasă azi - din Piața Palatului nu-mi aduc aminte, dar am reținut - ca cititor de ziare - că Ceaușescu s-a ținut inițial băț, pentru ca apoi s-o lase moale.

Mi-a rămas în minte și că fusese cu vreo două zile înainte de sărbătoarea din 23 August.

Apoi, tot via gazete oficiale (ascultatul de Europa liberă a venit după 14 ani - nu-mi fac din asta un titlul de glorie), am aflat că președintele Cehoslovaciei Svoboda (i-am reținut numele) a rămas, în vreme ce liderul comunist Dubcek a plecat după o vreme de la cîrma partidului.

De aici, dacă tot m-am întins la vorbă, se poate pune problema cum era cu zvonistica în epocă. Eram mititel, la acel 1968, pentru a afirma că sentimentul meu - de a nu se fi șușotit cine știe ce în jur poate fi extins la scara întregii societăți.

Tata nu era omul să se ferească a discuta politică, avea oarece informație, dar nu exagera cîtuși de puțin în dat cu părere.Mi-l aduc aminte doar a se fi pus pe schimb idei cu un unchi, la apariția în 1967 a revistei Magazin Istoric.
Mai încolo, la etatea  cînd observam cît de cît exact mediul, am simțit că marea majoritate a compatrioților nu se ocupau cu politica - nici măcar la nivelul benign unde stăpînirea nu era deloc-deloc deranjată.
Aveau trecere însă bancurile, cu americani, ruși și români, dintre care ultimii ieșeau întotdeauna cu aură a superiorității (ceva a la Domnul Vucea, că românul e mai deștept decît toți).

Vîrtej mare ne-a luat după căderea lui Ceaușescu.
O vreme am fost împărțiți, cu PSD/Iliescu ori contra.

Acum îmi pare o segmentare nu neapărat pe criteriile politicii, cît pe ale nevoii de refula vehement - via net - sau ba.
.

Toate cele din acest post sînt tributare subiectivității personale.

Le cred totuși un pic utile, cîtă vreme autori precum cei linkat în amonte deformează poate prea mult lucrurile (nu pariez că au fost contemporani).