joi, 20 aprilie 2017

Vise, taică, vise. Unele alpine.



Veneam prin ploaia bucureșteană spre casă și brusc s-a născut curiozitatea:
„Oare la ora asta ninge și pe Rîpa Zăpezii?” (o vale de abrupt din muntele Moraru, Bucegi)?
De acolo, a trecut doar fracțiune de secundă pînă să-mi transport ochii minții undeva în canionul văii. N-a ezitat deloc, în a reconstitui, ca aievea (chit că nu am fost vreodată în nopți hivernale pe-acolo), peisajul locului.
.Ba și silueta-mi, în întuneric i-aș zice de 90%, undeva lîngă peretele din dreapta. Cam sub săritoarea a doua, unde-i un complex interesant, admițînd pantă mai domoală.

Au!
Și ce mă fac noaptea acolo? Cum mă descurc pînă dimineață, că e rece... foc?!

Ca la jocul de strategie de pe computer, mi-am repartizat virtual - pe lîngă un loc cît de cît drept și sub o înaltă streașină a peretelui - un izopren și sacul de dormit aferent.
Presupunînd că nu e pericol de luat la vale, doar fața mi-a rămas în fața sacului...
Ia-uite, a ieșit luna, pe cerul care se limpezește!... 

E undeva în afara privirii mele, dar bate pe flancul opus al canionului, cît și la vale...

Mîine cred că voi coborî.
Mi-am făcut plinul, de simțit bine.

De mult n-am mai bătut cîmpii așa!
Cam de cînd socoteam cum cît va fi fost Creasta Picăturii mai în afara corpului Caraimanului, în urmă cu niște zeci de mii de ani (similar, mă întrebam cu cît se va adînci ulucul Hornurilor Văii Seci, peste un interval asemănător de timp).

Să mor dacă am băut ceva!
Doar ploaia de care aminteam inițial, căzînd pe gluga hanoracului, în drum spre casă...

PS
La postu-mi anterior, cu aiureli hivernale, n-aș putea adăuga imagini potrivite - căci m-a iertat Înaltul (recte Dumnezeu la credincioși, Moș Moraru la ceilalți) de prins noaptea pe-acolo 
Dar poate prind bine aste vechituri!
Spiritul locului cel alpin și romantic de bivuac este sabotat la fix de doi cîini, care s-au ținut după mine și Bebe Moldoveanu pînă sub Săritoarea Mare.






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu