sâmbătă, 27 mai 2017

Istorie. Clubul Alpin Român și valurile politice ale interbelicului

Ținusem a trece pe hîrtie, la un moment dat, observațiile-mi privind cochetatul unor membri ai C.A.R. cu ideile legionare.
La cinci ani după acele notații, purced a răsfoi din nou exemplarele publicației Clubului...

Am lecturat întîia oară acele reviste în urmă cu mulți ani. Atunci am luat contact și cu numărul 2-3-4-/1940, marcat din plin de retorica legionară. Cu prea multă atenție nu l-am citit, acribia-mi exercutîndu-se pe numerele din 1933-1935, despre rute în zone care mi-au fost accesibile, informațiile servind la alcătuirea unui capitol de carte (etern netipărită...).



Refacerea postărilor pe pe acest blog, despre albumele foto ale lui Sorin Tulea m-a condus însă din nou - din dorința de a prezenta pe larg subiectul - la publicația C.A.R.
Este și cazul memorilor (aflate pe suport exclusiv sonor) ale lui Toma Boerescu.
Între altele, am lecturat exemplarul legionar al Buletinului.




În decursul timpului am posedat ceva simpatii pentru legionari, la modul general, cît și cel particular al alpiniștilor amorezați de fenomen. Mi-a înghețat însă nițel sîngele în vine, citind materialele de acolo...



Șamd
În paralel, se poate discuta liniștit despre tragedia acelor (imperfecți) oameni...
Vă mărturisesc faptul c-aș fi trecut mai ușor cu vederea mărețiile din bublucașul număr, dacă n-aș fi sesizat o altă hibă pe care n-o aplaud (cea dintîi fiind, aici, aplecarea totalitară). E vorba de oportunism.

De unde în exemplarul verde - deschis de președintele Vasile Steopoe - se țipă despre curățenie sufletească (a noastră), respectiv despre ticăloșie (a altora) cu nici un an în urmă același trimitea telegramă supusă prigonitorului Carol II! În paralel, fie și pentru a ridica adăposturile din Bușteni, prolegionarii din club au pupat în părțile moi diverse personalități din vremea dictaturii regale.



Subiectul e de extins (și presupunînd că interesează pe cineva...).

Aș remarca faptul că, dacă dr. V. Steopoe nu are vreo jenă - vorba cuiva - de-a sta sub trei dictaturi în fruntea C.A.R. (a treia fiind a lui Antonescu, spre care nu m-ar mira să se fi trimis același gen de perii), la vremea stăpînirii legionare Nae Dimitriu a ales să tacă (e vorba aici de filele revistei Clubului). De fapt, prin așa atitudine, Dimitriu își respecta inteligența...
Este vorba de cel care a înființat și animat ca nimeni altul CAR.


Oarecum neașteptat, din pomenita revistă lipsește condeiul lui Niculae Baticu, deși acesta se afla și legionar, și cel mai bun cățărător al C.A.R. Nu cunoaștem motivele acestei absențe.

Despre conțintul revistei în cauză, voi reveni...


PS
E pomenit deseori, în acest Buletin C.A.R. numele Cătălin Ropală. 





Nu l-am întîlnit prin alte părți (barim ce am consultat eu) ca montaniard. Ceața privindu-l e risipită într-o oarecare măsură de informații precum cele de aici:

1

2
(de pe aceste imagini am extras și cele două imagini aflate imediat mai sus)

Despre el, și aici:
Cătălin Ropală (1911 -2002), instructor legionar, autorul cartii Batalionul de la Sarata. Frate cu Ana-Maria Marin.
Cunoscut si ca sportiv de performanta, si-a facut din indatoririle fata de neam si tara o religie pe care a slujit-o fara rezerve.
Este chinuit in temnitele comuniste pentru lupta sa alaturi de Miscarea Legionara. Refractar oricarui compromis, dar si oricarei scaderi a stachetei ideologic-morale, pentru el Legiunea reprezinta ultima si suprema tentativa de reconstructie a unei lumi romanesti. Spirit lucid, impulsionat de o curiozitate intelectuala neistovita, a avut darul sa impartaseasca si altora din afara idealurile nobile prin atasamentul neconditionat, (cf. rev. Permanente, mai 2002).”
(se înțelege că, reproducînd citate precum acestea, nu-i obligatoriu să posed afinități cu ideile de acolo..)

De asemenea (acum redescopăr a fi pomenit de Ropală, cîndva!):

link

marți, 23 mai 2017

Munte. Plus firea umană.

Mă strădui a lua omul cum este.
De fapt, aici pot izbuti - așa performanță -, dar probleme apar cînd expun situația cercetată și altora...

Acolo se stă ceva mai prost cu acceptarea...
E cazul celor observate în acest articol.

Ți se spune aici despre X...:

„Era o plăcere să mergi cu el pe munte; totdeauna jovial, bine dispus, plin de resurse, plin de cunoştiinţe, totdeauna cu judecată, plin de idei folositoare.”

Atîta doar că, doi pași mai încolo, ți se dă o mostră de finețea aceluiași:
„Pe când urcam vâlcelul, „Neamţul” ne-a strigat să ne spună că ceilalţi doi coechipieri nu mai vor să meargă mai departe şi nu ştie ce să facă. Noi eram aproape de creastă. Din cauza distanţei, toată conversaţia s-a făcut ca la munte… cu pauzele necesare ca să se stingă ecoul…Neamtu’: „Băi Dane băi,…. băieţii nu mai vor sa meargă… vor să se întoarcă… ce să fac?”Dan: „Băi Neamţule băi,… lasă-i în plata Domnului şi vino cu noi… şi dă-le şi câte un picior în fund… Urcă la Bâlea Lac… şi mergi cu noi pe creastă la Podragul..”Neamţu’: „Bine Dane… vă aştept la Bâlea Lac…

După o pauză, Dan: „Băi Neamţule băi,… ia-le şi ciocolata… şi dă-le şi câte un picior în fund…”După o altă pauză, Dan: „Băi Neamţule băi,… ia-le şi prunele… şi dă-le şi câte un picior în fund…”

Sau:
 ”... Vorba lui, pe care am auzit-o la el de multe ori [...]…
Băi X… (s-ar simţi prost să-şi recunoască numele)… când i-a făcut pe oameni, Dumnezeu le-a dat mintea, unora cu polonicul şi i-a făcut mai deştepţi, altora cu linguriţa şi i-a lăsat mai proşti,… dar voi, voi aţi lipsit de la lecţia aia”. (vezi și PS)

Rămîn pe gînduri asupra ființei umane...
D.L. s-o fi aflat el născut într-o distinsă familie de intelectuali, bucurându- se de o educaţie aleasă.  Mama, licenţiată în filozofie şi limbi străine, tatăl inginer de mine cu o activitate îndelungată în industria petrolieră şi minerit, profesor universitar”. Însă era om.
La fel se află și condeiul care-l omagiază, în cazul de față.

Marile plăceri nu vin din a te ști licențiat șcl, ci din putința de-a lansa agresivități (fie și benigne), respectiv de-a căsca lumea gura la titlurile tale. Așa ceva face sarea existenței noastre, și mai puțin buchisitul opurilor academice.

Aș remarca și eternul obicei al perierii seamănului.
”Avea soluţii de o simplitate dezarmantă pentru cele mai complicate probleme, acolo unde neputinţa celorlalţi era demult recunoscută [...]În anii ’70 descoperă şaitrocul, acea unealtă genială, creaţie a căutătorului anonim de aur, care permite separarea aurului liber de nisip şi aluviuni. [...]Nu cu mulţi ani în urmă am stat de vorbă cu el, ocazie cu care mi-a spus: „Viaţa mea a fost o mare hoinăreală”. Genială sinteză a întregii lui vieţi!”
Care antamează un răspuns identic ori măcar amabil al gîdilatului, deși încă de la trecerea pe hîrtie sicofantul s-a simțit el însuși (grație mecanismelor inconștiente) țintă a unor laude de acel calibru”

PS
Condeiul reprodus adaugă și mențiunea: „Aşa era Dan, mucalit, nu că le-ar fi dat un picior în fund, ci doar în glumă...”Însă despre cine-i gluma și ce vrea ea de la viață a auzit și subsemnatul cîte ceva. Inclusiv că gluma-i doar o haină frumoasă pentru agresivitatea celui care o lansează.

**


Pe același (aplaudabil, altminteri) site:

„Una din caracteristicile românilor este că nu ne recunoaştem valorile, nu le apreciem [...] Această repulsie a valorilor a fost şi este cea mai mare nenorocire a românilor. Dar nu numai acum. Brâncuşi, Enescu, Ţuculescu…”
Dincolo de faptul că-s rarisime încercările de-a pricepe de ce un lucru se petrece cum vrea el, și nu bunăstarea noastră sufletească ...
(eu mă pot apleca, aici, ce-i vine autorului citat a gîndi astfel, dar cred că iese mai lată - pentru spiritul comun - , dacă indic ce, și cum...)
Valorile sînt niște creații mai mult decît artificiale. Cărora li se îndepărtează inerentele imperfecțiuni (inclusiv morale), dar li se umflă cu pompa cele pozitive, cînd nu li se inventează de de-a dreptul.
Asta, pentru că omul de rînd simte nevoia zeilor, cît și a semizeilor, cărora să li se închine, iar astfel viața să-i devină mai liniștită. În paralel, organizarea socială încurajează asemenea mitologii.




luni, 22 mai 2017

Amintiri (înregistrate sonor) Toma Boerescu. Un incident în Fisura Sudică a Mălinului

Într-una din cele două vizite pe care i le-am făcut lui Constantin Conteș, la Bușteni, mi-a vorbit despre o întîmplare pe munte, pe care am reprodus-o ulterior (vezi PS) astfel:
„Tot în 1935, s-a încercat ascensiunea "Fisurii Sudice" (pe faţa Văii Mălinului,
imediat la vest de punctul culminant al colţului), în urma căreia Nae Dimitriu a
produs următoarele versuri: "Trandafir (Ion, n.MO.), în astă vară / Încercînd o nouă rută / Nu-şi mai ia cu el frînghia / Ci o mică paraşută".
Ulterior a intrat în traseu Constantin Conteş:
"La un grohotiş, unde nu se putea bate nici un piton, am ratat o priză de iarbă
şi am căzut. Mă filau Edy Aerkeder şi Toma Boerescu. Sub şoc, Edy a luat-o
în sus; alcătuiam un fel de lift: eu coboram, el urca!".
(Traseul pare să fi fost isprăvit de Horen Bedrosian, care spunea (revista România, sept. 1949) că drumul „a mai fost încercat şi s-a soldat cu numeroase căderi, ceea ce a determinat o rezolvare a lui printr-o deviere laterală".)

 Am făcut plăcut surprins, reascultînd (dar cu mai multă atenție) memoriile lui Toma Boerescu, să întîlnesc amănunte despre tentativa Conteș-Aerkeder!

banda

În imagini (autor, Sorin Tulea), mai jos, Toma Boerescu, Constantin Conteș și Edy Aerkeder (în stînga fotografiei).


  





PS
Descopăr ulterior aceste afirmații (semnate de Titi Toboc și de Stelian Stănicel, în Buletinul CAR nr. 2-3-4/1940).




Prin urmare, e foarte posibil ca picajul lui Trandafir de care mi-a pomenit Conteș să fi avut loc nu în Colțul Mălin, ci în Picătura.
În completare, dintr-o scrisoare a lui I. Trandafir, din aceeași publicație :



PS2
Dacă reproduc așa afirmații, nu-i obligatoriu să mă aflu simpatizant legionar...

POATE UTIL. Buletinul C.A.R., nr. 2-3-4/1940


 Buletinul C.A.R., nr. 2-3-4/1940

vezi link.


PS
Reproduceri obținute prin amabilitatea lui Cristi Cuțurescu.

ISTORIE MUNTE. Accident Valea Coștilei, martie 1936

Dacă în „Sus la munte, la izvor” (pag. 237) sînt reproduse - via Buletinul C.A.R. - mărturiile lui Ion Marinescu, iată și pe aceea a lui Toma Boerescu...


Iată imaginea al cărei negativ a rezistat sub zăpadă (fotocopiată de subsemnatul dintre imaginile N. Baticu) :



Comănescu este al doilea din stînga, în picioare.
Codruța este posibil să fie cea din centru, sus.
În dreapta, poate ion Marinescu (luptător de greco-romane, după spusa lui N.B.)

Cațian (sau Catzian), ca posesor de mustață (apud Boerescu), e posibil să fie cel de lîngă Comănescu.



PS
În context, iată relatarea lui N. Baticu, căpătată de la Dan Popescu.


”UN GRAV ACCIDENT

Cînd am ciocanit în usa casei lui Dan, a aparut îngrijitoarea, speriata. Vazîndu-ne, a facut ochii mari si ne-a întrebat:

- Cum, n-ati murit ?
- Nu, dupa cum vezi ! Dar unde-i domnul Danut ? Nu-i acasa ?
- Nu, nu-i acasa. S-a dus în Valea Alba unde s-a-ntîmplat un accident.
Eram foarte mirati de cuvintele femeii si am cerut lamuriri. Despre ce accident este vorba. Femeia a continuat:
- Domnul Comanescu si cu grupul lui au cazut si au murit. Domnul Danut si cu altii s-au dus acolo.
Acum eram si mai nelamuriti. Unde au fost în Valea Alba ca sa moara. Ne gândeam ca poate femeia a încurcat lucrurile si ca poate exagereaza. Am rugat-o sa ne faca un ceai fierbinte pe care l-am baut si, asa obositi, incapabili de a mai face vreun efort, în noapte, ne-am îndreptat spre gara.
La Bucuresti, abia am reusit sa trec pe acasa, sa ma schimb. La serviciu, toata lumea, toti colegii stiau de accident. Ziarele de dimineata publicasera deja trista veste. Nicu Comanescu avea un frate, Vasile, care lucra la aceeasi întreprindere cu mine. seful meu, Filip Ionescu, cînd m-a vazut, m-a certat ca nu am ramas la Busteni sa dau o mîna de ajutor:
- În asemenea situatii, întelegem cum stau lucrurile si nu te dam absent.
Am apreciat, desigur, atitudinea lui Filip Ionescu, fara sa-i spun atunci ca si eu fusesem la un pas de moarte. Pe deasupra, el nu stia - cum nu stiam nici eu - ca la ora patru dimineata operatiunile de salvare a ranitilor si evacuarea mortilor, cu exceptia lui Gheorghe Botez, acoperit de zapada, se terminasera.
A doua zi, seara, m-am întîlnit cu Dan Popescu, revenit în Bucuresti. Mi-a povestit în amanunt cum, în aceeasi zi de 15 martie, cînd noi am urcat Coltul Malinului, a sosit la Busteni, probabil cu un tren de noapte, Nicu Comanescu împreuna cu un grup din sectia de alpinism a asociatiei C.F.R. Colectivul condus de el era format din Gheorghe Botez, Ion Marinescu, Virgil Georgescu, Costache Vintila, Codruta Mihai, Ion Iliescu si Petre Catian. Aveau programata pentru ziua aceea, de urcat, Valea Costilei. Ca si noi, n-au tinut cont de starea zapezii si a vremii, desi Comanescu avea mai multa experienta de munte. Au plecat voiosi la drum si au ajuns cam pe la orele 12-13 pe Brîul Mare al Costilei, la baza tancului ce strajuieste intrarea în "Hornul Coltului"[66]. Acolo, la soare, au mîncat si au facut o fotografie, unica gasita în aparatul fotografic. De la locul popasului mai aveau treizeci de metri pîna în platou. Nu au batut în tanc nici un piton sa se asigure si, în plus, au comis greseala ca au lasat sa plece în cap de coarda pe Ion Marinescu, luptator de greco-romane, cîntarind 120 de kilograme. Acesta a început sa bata trepte într-o zapada proaspat cazuta, pe un teren înclinat, de care nu avea cum se ancora. De asemeni, echipa Comanescu nu a tinut cont de ora si nici de temperatura. Toate la un loc au contribuit la declansarea unei avalanse, care s-a produs, într-o cadere fulgeratoare, ea a antrenat pe toti cei opt alpinisti. Comanescu, Botez, Iliescu si Virgil Georgescu nu au fost legati în coarda, ceilalti, da. În caderea-i vertiginoasa, avalansa i-a împrastiat, în special pe cei nelegati. Cînd ultimile resturi de zapada au încetat sa mai curga la vale, linistea s-a asternut peste acest loc, unde si-au dat sfîrsitul patru alpinisti...
Deodata, zapada a început sa se miste. De sub ea, ca din valurile unui fund de ocean, a aparut un om buimacit. Era Ion Marinescu. În cadere, nu s-a lovit de stînci si cum a fost acoperit de zapada, a simtit nevoia de aer, s-a zbatut si a reusit sa iasa la suprafata. Primul act reflex, inconstient, a fost tentativa de a fugi din acel loc. S-a simtit însa retinut de frînghia cu care se legase. si-a revenit fulgerator, într-o clipa, în fata ochilor lui s-a derulat întregul film al ascensiunii: plecarea din Busteni, sosirea la Ţancul Ascutit, urcarea Vaii Costilei, popasul si catastrofa. S-a întrebat unde-i sînt tovarasii de drum. Cu ultimele resurse fizice, a tras de frînghia de care era legat, a scormonit cu mîinile în zapada de-a lungul frînghiei si a reusit sa dea de Costache Vintila, care traia. O clipa numai si Costache si-a revenit. Au scormonit mai departe, amîndoi, si au gasit-o pe Codruta Mihai, ranita. stiau ca la capatul celalalt al corzii trebuia sa fie Petre Catian. L-au cautat si l-au gasit mort ! în cadere s-a lovit de stînci. Zvîrliti sub stîncile unde acum, în amintirea accidentului, strajuieste o cruce, se aflau Virgil Georgescu si Nicu Comanescu. Costache Vintila a plecat la Busteni sa anunte catastrofa si sa aduca ajutoare pentru a transporta ranitii. În drum, acolo unde a fost vechiul refugiu Costila, pe un tanc de piatra, l-a vazut pe Iliescu[67]. Era ranit la cap. Costache a vrut sa-l ia cu sine, dar acesta a refuzat, spunînd:
- Du-te de-i ajuta pe ceilalti !
Cu un prosop, Costache i-a legat rana sîngerînda de la cap. A fugit apoi la Busteni, s-a prezentat la postul de jandarmi si a dat alarma. Jandarmii au pornit din casa în casa, abia reusind sa adune cîtiva oameni, între timp, s-a înapoiat si Dan Popescu la Busteni. Aflînd de accident, a contribuit la adunarea oamenilor si, cu totii, au mers la locul tragediei. Pe drum i-a apucat noaptea. La luminile lanternelor, cu primul transport a fost luata Codruta Mihai si unul dintre decedati. Iliescu a refuzat sa fie transportat. Avea un suflet deosebit. Cînd salvatorii au venit a doua oara, la miezul noptii, Iliescu nu mai traia. Cîta daruire ! Va ramîne vesnic în amintirea celor ce l-au cunoscut si a adevaratilor alpinisti, ca un exemplu. Lucra la C.F.R. - Ploiesti.
Cînd Dan Popescu si ceilalti salvatori au vrut sa ridice "cadavrul" lui Virgil Georgescu, au constatat ca acesta respira. Cîta rezistenta fizica a avut Virgil ! Trecusera douasprezece ore de la accident ! A rezistat, cu tot frigul, si ranit grav ! A fost dus direct la spitalul din Azuga, ca si Codruta Mihai. Nicu Comanescu avea craniul sfarîmat.
A doua zi, luni, Dan Popescu, Costica Contes si altii, scormonind zapada, l-au gasit si pe Gheorghe Botez. Murise acoperit de zapada. Din grupul de opt, au murit, asadar: Nicu Comanescu, Ion Iliescu, Gheorghe Botez si Petre Catian; au fost raniti Virgil Georgescu si Codruta Mihai, care au stat mult în spital pentru refacere; Ion Marinescu si Costache Vintila au scapat neatinsi[68].
EPILOG LA ACCIDENT
O saptamîna mai tîrziu - la 22 martie 1936 - Clubul alpin avea programata ascensiunea Albisoara Gemenilor. Am fost desemnat conducatorul actiunii, dar atît de profunda a fost impresia creata în rîndul alpinistilor de tragicul accident din Valea Costilei, ca nimeni nu a mai dorit sa participe. La Busteni, am asteptat zadarnic în gara la ora convenita. M-am dus singur pe Valea Alba. La Verdeata si mai sus am facut dese popasuri si am privit împrejurimile. Din peretele Vaii Albe cadeau pietre cu un suierat lung ca sunetul unui proiectil în zbor...
Scurta vacanta de Pasti, în acelasi an, am petrecut-o la cabana Padina cu mai multi prieteni, într-o noapte, am aflat ca la schitul Pestera i s-a facut rau Ceciliei Benckner, prietena lui Nicu Comanescu. A fost dusa la cabana, apoi la Bucuresti, unde, în toamna, a murit la spital.
Cecilia era o buna alpinista, dar a fost "eroina" a doua întîmplari neplacute: o data, iarna, împreuna cu Ivana Popescu, au urcat pe Piatra Arsa, pentru a merge la cabana Pestera.
Le-a prins întunericul pe drum si, neputînd trece ultima portiune de poteca, în locul unde se gaseste si azi un jnepenis, au stat toata noaptea în zapada tremurînd de frig... În aprilie 1934, cele doua fete au urcat, însotite de Radu Sturdza, Valea Galbenelelor si Valea Scorusilor. Deasupra Brîului Mare al Costilei, fetele n-au mai putut merge. Au ramas iarasi tintuite locului toata noaptea. Radu s-a dus la Pestera, de unde abia a doua zi a venit cu ajutoare, reusind sa le scoata în platou. Toate acestea si-au spus cuvîntul, contribuind la decesul Ceciliei, care a murit de o boala de inima.
Îmi aduc aminte ca printre cei plecati de la Pestera în actiunea de salvare a fetelor se afla si un batrîn, mos Gheorghe din Azuga, care a uimit pe ceilalti alpinisti prin usurinta cu care se deplasa pe fetele de stînca din Valea Scorusilor. Purta în picioare, ca primii alpinisti din Dolomiti, niste pantofi - scarpe - confectionati de el, cu talpile de stofa sau pîsla. Strabunele espadrilelor la noi...”


miercuri, 17 mai 2017

ISTORIE MUNTE. Vizita alpiniștilor italieni, 1938.

Refacerea postărilor despre albumul fotografic al lui Sorin Tulea m-a repus în contact cu benzile sonore reprezentînd memoriile lui Toma Boerescu (1912-1975).

Sper sa vă fie interesant acest gen de relatărti istorice, din două surse.
A doua fiind Amintirile lui Niculae Baticu.


E aici vorba de vizita în România a unor alpiniști italieni, în vara anului 1938.


Boerescu:
(fișier audio)

Baticu:
„În luna iulie 1938 a venit în Carpati un grup de alpinisti italieni, din proprie initiativa, dornici sa-i cunoasca. Cu trei dintre ei - între care unul, Oreste, ghid, profesionist - am plecat în ziua de 17 iulie în peretele Galbenelelor, pe traseul Furcile. Ni s-au alaturat Toma Boerescu si Sorin Tulea. Cînd eu si italienii am sosit la baza diedrului, dintr-un nor, au început sa cada cîteva picaturi de ploaie. Ele s-au transformat îndata într-o grindina cu boabe mari cît aluna turceasca. Fiind grupati, cei patru, pe linia Furcilor, totul se scurgea în capul nostru. Jos, la picioare, pe platforma, stratul de grindina trecea de glezna. Unul dintre italieni, Toni Citerio (în imagine, imediat mai jos), din Como, țipa:

- Baticu, io more !




Cînd grindina s-a oprit, italienii au refuzat sa mai urce. Erau uzi si vineți de frig. Toma și Sorin, rămași în urmă, au avut unde se adăposti.

Ne-am întors în brîul de piatră și am făcut rapel în Hornul Coamei. Ajunși în Valea Gălbenelelor, am intrat într-o zona cu soare. "Ce aproape e viața de moarte", mi-am spus în gînd. La "hotel" Galbenele așteptau mai mulți prieteni de alpinism, băieți si fete, veniți să vadă cum urcă italienii. La început, spectacolul a fost frumos, dar cînd a început grindina, între ei și noi s-a întins o perdea albă, de gheață, și timp de 30 de minute au tremurat și ei, nu de frig, ci de grija noastră, a celor din perete”.


http://www.scritub.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-AMINTIRILE-UNUI173164207.php



Fotografii de Sorin Tulea

PS1

Ghidul  italian pomenit de cei doi este Oreste Lenatti (în imagine aflat în centru, jos):
 


PS2
Buletinul Clubului Alpin Român relatează despre această vizită, dar marcat de polemica pe care o avea la acel moment cu asociația ADMIR.

O privire poate mai detașată asupra momentului:
Vizita în România, în vara anului 1938, a italienilor de la clubul Uni­versitar Fas­cist Milano a fost privită şi ea în mod diferit. Oaspeţii, cu­prinzînd şi căţărători, au fost conduşi pe munte de reprezentanţii mai multor grupări. Astfel, membri ai Clubului Carpatin Român au propus o tură pe Valea Seacă a Caraimanului, în vre­me ce admiriştii au iniţiat o ascensiune în Hornul Central din Colţul Mălinului, stopată însă din cauza vremii neprielnice. Ploaia a împiedicat şi escalada ita­lie­nilor ală­turi de componenţi ai C.A.R. pe traseul Furcilor. Dacă după vizită revista ADMIR reproducea aprecierile elogioase la adre­sa-i făcute de Renato Camussi şi Franco Barbieri, Buletinul C.A.R. relua din Gaz­zetta dello Sport opiniile dia­me­tral opuse ale lui An­tonio Garobbio.”

joi, 11 mai 2017

/ ISTORIE MUNTE / Albumul Sorin Tulea (V), 1936-37




Împreună cu Constantin (Titi) Toboc.

Rămăsesem cu relatarea la premiera Crestei Coștila-Gălbenele.
Pe de aceleași locuri sînt și aceste imagini, cărora nu am putut să le identific anul desfășurării.





Cam tot pe atunci - 1936, 37 - sînt imortalizate clipe dintr-o tură colectivă (nu pot realiza însă cotlonul de Bucegi de unde sînt imaginile)...



Iată fila cu drumurile alpine ale lui Sorin Tulea, în 1937.






Informativ, 1937 este anul în care Nae Dimitriu pătrunde și în Circurile Văii Albe, cu dorință de-a sui peretele de acolo. Iată o imagine publicată în Buletinul Alpin (autor Edy Aerkeder), din grota aflată în Circul 1 (sub peste ceea ce, peste doi ani, va fi numită Fisura Albastră).
În imagine, în dreapta Niculae Baticu, în centru (după toate probabilitățile) Nae Dimitriu, în stînga Ion Șincan




Viața în Clubul Alpin.
Nu va fi fost atît de idilică pe cît o descriu - poate de complezență - oaspeți de peste hotare, dar nici nu au existat dizidențe, scindări.
Liant pare să fi fost personalitatea celui care a înființat asociația, Nae Dimitriu.


Cadrul e luat la inaugurarea (amintită și de Sorin Tulea) casei Alexandru Vlahuță din Ciucaș (a grupării turistice „România Pitoreească”).
Iată un altul, cuprinzînd doar membri ai Clubului Alpin Român.





Dincolo de masă, urmașul peste decenii al lui Dimitriu la cîrma Clubului Alpin Român, Niculae Baticu.


Dimitriu izbutește la miezul vieții o neașteptată metamorfoză, abandonînd criticismul în exces - ce-l caracterizase pînă prin 1930, pe munte - în favoarea păstoririi unei formațiuni, cu membri poate mai orgolioși decît majoritatea semenilor.


În dreapta tinerei femei, Constantin Conteș și un ins ce-aduce cu Emilian Cristea.

Nu poseda un fizic impunător, dar pare să fi fost foarte iubit de membrii CAR.







În același ton, al atmosferei din Club:




Mai jos, de la dreapta: Conteș, Boerescu, Tulea.


Anticipînd episoade viitoare, iată și un cadru din 1946.
Între alții,  Emilian Cristea, Gicu Nicolescu, N. Batricu, C. Conteș, poate și Ion Bucur.



O tură valoroasă din 1937 a constituit-o a doua ascensiune a peretelui Gălbenelelor (numit în epocă „Ion Trandafir” - dar nu bag mîna în foc  dacă și înainte de septembrie 1940).
Fotografiile au fost executate de Sorin Tulea.
Descrierea turei, de către Toma Boerescu.
N. Baticu urma pînă la înălțimea brîului de la baza Furcilor mai puțin firul Hornului Coamei, cît flancul din stînga acestuia.



Imagine luată probabil la confluența Gălbenelelor cu Hornul Coamei.
Edy Aerkeder, Nae Dimitriu, Baticu, Ion Bădilă, Sorin Tulea. Fotograf, probabil Toma Boerescu.




Baticu, în rapelul dintre brîurile de piatră.



Unul dintr echipieri, trecît de pe brîul de piatră în linia fisurii Furcilor.







Toma Boerescu, în aceeași traversare.



Probabil Ilie Bădilă (17 ani!)



Baticu, în fisură.



La balconul de piatră, Baticu asigură..



La același balcon.



Ora fiind înaintată, s-a preferat înoptarea pe loc. O mică grotă, căruia i s-a confecționat un zid protector, din pietre.









Dimineața, Toma Boerescu, pe porțiunea balconului la nord de fisură.



A doua zi, se reia ascensiunea.








PS
Pare Nae Dimitriu (imaginile fiind ale lui Tulea)...
Iar sticla nu-i de apă...






Altminteri, el sau ba fiind în aste poze, îmi aduce aminte declarația cuiva: "Se trata cu alcool atît dimineața, la plecarea pe munte, cît și la întoarcere..."
După cum gradul de nevroză nu-i va fi fost chiar de colea, avînd nevoie de calmul țigării inclusiv la premiera Crestei Picăturii...

Altminteri țigara apare la destui alpiniști din epocă, dar e de notat că sîntem foarte departe de campaniile anti tutun de la sfîrșitul veacului 20. Este drept că realmente prost ică atunci cînd un alpinist veteran te mustră pentru că fumezi, dar el fumase și la prima, și la a doua tinerețe.