joi, 22 iunie 2017

MUNTE. Sentimente contrare

Exact la prima-mi intrare în abruptul Bucegilor, demult, m-am rătăcit. Am ajuns la baza unui perete, după ce depășisem o zonă înclinată.
Pe acel prag fie și lărguț, am sesizat că mă aflam în situație delicată. Era inevitabil în a coborî - riscant - de acolo. Pînă să încep retragerea spre talvegul văii, am sesizat că Bușteniul - aflat la poalele muntelui unde mă găseam (Coștila) - își vedea liniștit de ale lui.

Între altele, garniturile de tren curgeau netulburate pe șine, iar autoturismele de pe șosea idem.

Fac acest ocol istoric doar pentru a lega de ceva asemănător... E vorba de-o plăcere pe care am regăsit-o acum cîteva zile, în ascultatul unor păsăruici. Nu era în pădure clasică, ci în altă zonă înclinată, de abrupt montan .
filmuleț


Chit că nu-mi mai era vorba de-o poziție delicată, acționa încă o dată un set de impresii pașnice (a la trenurile prin Bușteni), în paralel cu sentimentul sălbăticiei întrucîtva periculoase a locurilor.
Acel cap în cap, de sentimente contrare, conferă sufletului un sentiment totuși plăcut - deși la baza e posibil să fie o intrare în priză, o producere de energie psihică suplimentară - provocată de sentimentele adverse amintite.

M-am întrebat cum este în zone abrupte unde nu ai oraș la poale. De pildă la vreo vale alpină din Piatra Craiului. Fără îndoială sentimentul de prăpăstioșenie o fi mai ridicat, însă lipsește acel cap-în-cap, și implicit simțămîntul de care pomeneam...

Mda, păsăruica (nu-i știu specia...) cu trilu-i, din deschiderea inferioară a Albișoarei Gemenelor...
.
Legat de asta...
Nu o dată, în peregrinările-mi solitare, îmi invadează mintea vreun refren muzical. Neales de mine (e vorba de partea conștientă), ci de adînc. În echipă cu acea țîșnire, încep din cînd în cînd a fredona - cu acel mmmm... pe care îl execuți cu gura închisă.

De la păsăruicile din drumul care a generat filmulețul alăturat, păi mintea a vrut să se-oprească pe-o veche melodie a lui Jean Gabin, mai exact pe-un vers:
„Aux trémolos / Des p'tits oiseaux [...] Quel renouveau!”

Tradus:
În tremolo-ul păsărelelor [...] Ce reînnoire!

marți, 20 iunie 2017

MUNTE. A vorbi despre El, altora...

„Pentru trecut au anii de cand am incaltat prima data bocanci in picioare, iar in acesti ani am absorbit ca un burete tot ce se intampla in acest domeniu, buretele sa umplut si ar fi bine sa trec de aceasta latura „egoista” si sa incerc sa vars inapoi catre comunitate, tot ce a trecut prin filtrul experientei dobandite.
O sa incerc sa scriu despre munte, despre trasee mai putin cunoscute, despre educatia montana sau despre oamenii muntelui. Sunt multi colegi de breasla care au blog, multi o fac excelent de bine”

Eu nu m-aș obosi a transmite ceva comunității.
Asta, pentru că:

1. Nu-mi amintesc să-mi fi dat ceva, acea neclară Ființă, pentru mersul meu pe munte.

2.
Automat impresiile mele ar fi alterate, dacă aș încerca să creez lucruri plăcute comunității.:
.
Subsemnatul a scris despre mersu-i pe munte, dar a făcut-o în formă strict naturală.
Dacă vreun confrate e interesat de zisele mele, bine. Dacă nu, idem.
.

PS
Eu unul n-am ceva împotriva egoismului.
Mă strădui însă a nu face rău altuia.

Egoismul, după cîte am mai spus, e folosit de... comunitate pentru a da - vorba aceea de atelaj - tot în calul care trage.
Ultimul are însușirea de a crede (neverificat) ce îi spune comunitatea.

PS2
Ticălos ca-ntotdeauna aflîndu-mă...
În cazul acelui (altminteri stimat) amic, îmi pare a fi intervenit banala nevoie de afecțiune, care sporește la vîrsta cînd, întîmplător, te ia dorul a vorbi de tine altora...

Se pune problema aici care-i locul de ales:
A opta pentru minciuni frumoase,  ori precum adevăruri de făcut păr măiucă, precum precizarea de imediat mai sus?

duminică, 18 iunie 2017


„Cela ce prea înțelepți pe pescari ai arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt; și printr-înșii lumea ai vânat...” (Tropar la Duminica Cincizecimii) ”


Se va supăra Daniela, dar tot o zic (altminteri pe stilul lui Aristotel, spre Platon...).
Cînd te gîndești că, înainte de anul 313 (sau cînd o fi ajuns ordinul de încreștinare), pe acele meleaguri au stat alte religii - socotesc și ce vor fi fost inevitabil înainte de daci.

La chestiune, cum or fi decurs lucrurile sus, în Cer (eu așa am înțeles, că mai-marii a ce ni-i în jur locuiesc acolo)...
La un moment dat a venit Dumnezeu, iar Zamolxe și-a făcut bagajul?
...Și unde s-o fi dus? Ce face azi?
Eu cred că mi-i aici o nedumerire de absolut bun simț.
Dacă nu-i, rog a-mi explica domol, de ce nu e.

MUNTE. Firea umană (a insului care tooot scrie pe aici)

Mă uit la imaginile de la o lansare carte, pe care Doru Vasilescu le publică (pe Facebook).


  
  

Și realizez cît de nesociabil mă aflu.
Probabil mi se trage din familia de formare.

(nu vă plictisesc cu ample ordeanisme, întru ultimele afirmații) 
Asta e.
E-o cruce pe care susbemnatul ateu are a o duce, prin existența-i.
.

Puteți să-mi spuneți
liniștiți Domnule Peseu.
Căci una-două adaug așa ceva (ba și luuungi!)


PS
Legat de această poză (în ea: Iosif Gheție, Doru Vasilescu, Paul Fozocoș):




A zburat timpul...

Zic asta amintindu-mi că mi-a fost pagină de biblie (era în iarna 1977-78) un articol din România Pitorească al dlui Gheție. Posibil să fie primul îndrumar al subsemnatului, spre o zonă (abruptul Bucegilor) care mă atrăgea teribil.
Era un material despre Valea Morarului, altminteri ceva mai vechi (1972? 1974?)

Pe cînd zic asta, meditez că și alții (mai tineri) s-or uita - în vremea asta - cu aceeași evlavie la scrise ale montaniarzilor (nițel) mai copți.
Mai încolo vor descoperi însă că și NOI (pardon, consacrații momentului) ne aflăm oameni. Cu bune și rele.

Logoreind un pic (și cerîndu-vă scuze pentru asta), pe cînd dl Gheție avut-a plăcerea să lase baltă țara strămoșească, în favoarea libertății vestice, profilul său a fost scos urgent dintr-o carte în pregătire la acel moment (a unor tipi pe nume Baticu și Țițeica).
Și-am fost ales eu, de către autori, a duce la editură un alt profil de alpinist, care să înlocuiască pe-al dezertorului - de patrie și socialism biruitor.


PS2
Chiar dacă eu însumi nu-s etern, meditez cum se duc generațiile...
Am apucat pe aceea a interbelicilor, în vremea ce acum e sub reflectoare (nu spun că aceia le și caută) pleiada celor născuți aproximativ în deceniul cinci.

Probabil va sosi ceva asemănător cu ai mei congeneri 

(de care e foarte posibil să stau departe, căci am aiurea sentiment, că oricare din apropiere îmi vrea răul, și că nu mă slăvește îndeajuns...).
Mă laud a poseda imaginație, dar nu izbutesc să anticipez cum vor arăta adunările lor... Și, în subsidiar, periile pe care și le vor trage (bașca acelea primite de la mai tineri).

joi, 15 iunie 2017

UMAN (și păzea! totodată). Înspre relația discipol - magistru

Copilul din noi.
(parcă nu m-aș jena a folosi pluralul...)

Priveam la chiteala pe care-o nutresc pentru doi mari intelectuali contemporani...
Într-o vreme mă acuzam pentru ea. Acum, mă flagelez mai puțin, inclusiv pentru c-am aflat - via o zisă chiar a dumnealor - de relația discipol-magistru.

O să mă întrebați aici de cînd moaș-mea am fost acceptat ca discipol al dumnealor (aceasta presupunînd ca aceia să mă simpatizeze, respectiv să dea doi bani pe ce am eu în cap).
N-am fost acceptat, nici nu cred că voi fi, însă folosesc ideea doar ca punct de plecare în explorări și mai nașpa.

Pînă la urmă, totul e-o extensie a relației cu tatăl, iar aceasta decurge din nevoia (permanentă?) a copilului de a învăța de la altul cum să se descurce mai bine în lume.
Asta, în ale mobilării mentale, avînd drept scop bunăstarea ființei proprii și omenești repartizate la naștere.

Revenind la ideea cu tatăl, acesta - bun ori rău - are dezavantajul a nu fi ideal. Adică de-a ne scăpa de toate belele existenței (trec aici, spre oroarea dumneavoastră, și... oroarea de viață, de chestia asta în care furăm aterizați).
Prin urmare, prin adîncu-ne barim - căutăm altul.
Așa se-ajunge la vizat vreun magistru.
.
Socialmente vorbind, frumos este să frecventezi un magistru. Eventual să declari sus și tare că ai modele. În practică, se poate să te lipești fără voie de personalitatea cuiva (ins viu și kilometricește aproape). Ba chiar să pați precum la întîiul tată, cel inevitabil dezamăgind. Și să te ia - inconștientă sau ba - iritarea.
Ultima treabă se petrece curent, la tați sau ba (putem medita și cum e pe la relația cu mama). E nemulțumire acolo, dar și-un fel de durere a separării.

Foarte probabil ca așa ceva să se întîmple și la subsemnatul, cînd se dă la distinșii Liiceanu și Pleșu.

O să spuneți aici că ce urîțenii pot debita, și că dacă nu mă simt autofăcut de rahat, prin așa vorbe. Mă simt, dar suportabil, iar în paralel mă bucur că ce nu omoară întărește. Adică (și să-mi iertați nemodestia), pas de dă-i peste nas apoi unui tip care n-are jenă a admite mîrșăviile de mai sus.

**

În același domeniu, există și zone poate molcome, dar poate și ele nițel blamabile.
Te poate lua simpatia pentru diverși inși din trecutul apropiat, și să miroși neplăcutul sentiment de a te fi vîrît neîntrebat în familia acelora. Căci sînt sigur a fi acesta sentimentul nutrit de-un urmaș al respectivului, dacă ar ști de bastardul-la-pătrat frate (adică n-ar fi recunoscut nici de tată...).
Dar nevoile sufletului, acelea în căutare de știință și știință la umbra unui puternic, își văd de-ale lor...

În ultimul caz e vorba de-o familie de scientiști și montaniarzi în același timp.

PS

Am trimis ieri un așa material, să mă cam aflu în treabă, revistei Dilema. Asta, pentru că simt cel mai apropiată genului meu uman/de condei.
...Și încă acele zise erau nevinovate, meditez, față de postul de aici.

Na singurătate, Ordene!
(„Cum ai reușit, coane, să te pui așa rău cu Foarte-Înaltul, de ți-a repartizat firea asta?!”)

miercuri, 14 iunie 2017

Mituri montane.

Poate din invidie pentru prelegerea efectuată de-un bun amic la un cerc turistic, mi-a fulgerat prin minte să țin acolo (unde altminteri am fost invitat cîndva a pune umărul) o expunere despre fondatorul organizației.
.
Am vanitatea de-a afirma că pot vorbi obiectiv despre acel înaintaș.



Mica problema a apărut, însă, cînd am realizat că organizațiile create în jurul unei ființe omenești au mari probleme dacă-l prezinți pe Acela altfel decît foarte pozitiv (asta include ascunderea incomodelor, respectiv exagerări și chiar invenții pe linia roză).
.
Asta, întrucît așa ni-i construit sufletul.
Ultimul preferă poveștile (prin definiție nu tocmai reale), unui adevăr incomod.
.

PS

Punîndu-mă singur la zid (ca aflat în răspăr cu cerințele sociale), declar că aș avea mari probleme de stat umăr la umăr cu animatorii, respectiv contributorii (cu imagini) la acest site:
https://www.facebook.com/cataratul.ieri.si.alaltaieri/


Recunosc însă, în paralel, că imaginile lor sînt interesante.

marți, 13 iunie 2017

MUNTE. Brîul Aerian, toponimie

Un confrate montaniard are amabilitatea de a pomeni și toponimicul folosit de subsemnatul (Brîul Aerian, din Coștila, Bucegi), în paralel cu cel consacrat (Brîna Aeriană).
La chestiune, niște detalii poate utile:
.
„Unghiul meu de vedere e bazat pe forma uzitată de Niculae Baticu, în Amintirile unui alpinist, 1981, și nu numai
Ultimul nu este autorul premierei (căci omul n-a suit de cînd lumea pe acolo, ci doar în 1935, în... persoana echipei Comănescu - Stolear), dar a contribuit mult la deschiderea către confrați a acelei zone.
.
După spusele lui NB (și după o scurtă perioadă în care se urca în Circuri, tare incomod, direct de la Verdeață), apariția Refugiului Coștila a făcut necesară identificarea unei rute de apropiere la Circuri.
Întîi ea a ființat mai pe jos, apoi NB (după zisele-i) a găsit - în 1946 - o variantă mai comodă, prin actuala Pîndă. Punctul din urmă fusese altminteri atins de om cel puțin din 1938-39, cînd participanții la școala de alpinism a Clubului Alpin Român întreprind a doua parcurgere a brîului deschis de Comănescu și Stolear.
.
Am trecut BA în paranteze drepte întrucît nu știu exact cînd apare denumirea (care nu e a lui N. Comănescu, ce nu o pomenește în articolul despre premieră, din Buletinul Alpin).
**
Nu țin aici a solicita modificarea formei existente. Arăt doar că există și o altă formă.
.

PS
Mulțumiri lui Cristi Cuțurescu, pentru reproducerea foto a exemplarului de revistă.

luni, 12 iunie 2017

MUNTE și nu numai. Utilitatea laudei (accentuate) între noi.

Munte (și nu numai).
A doua urmare promisă...
.
Fenomenul perierii dinspre subaltern spre șef are el parte de glume, dar nu cred că s-a așternut cineva serios a-l stîrpi.
Asta pentru că face bine celor implicați.
Mititelul simte că va ajunge și el șef, scoțîndu-și pîrleala apoi - prin laude la adresa lui - de strădaniile de altădată.
.
În paralel, Societatea nu pierde din vedere că astfel este menținută coagularea între-oameni, de care are dumneaei atîta nevoie.
Prea multă personalitate (de genul „Eu nu voi pentru ca să-l pup pe cutare undeva, nici să mă alinte altcareva similar pe mine!...”) strică, doamnei amintite.
La asta mi-a fugit gîndul nimerind pe un site de cățărători români un material (despre Walter Kargel).
Că-i (doar) favorabil - cu inerentele subiectivisme - lui WK e doar o problemă.
Dar el este preluat din altă parte.
Unde, în continuarea lanțului slăbiciunilor, nu aparține animatorului acelui site, ci unui amic al acesteia.

Asemenea superficialitate face bine însă camaraderiei umane. Din n motive.
Mai prost pică vreun material obiectiv despre vreo personalitate, bașca o pomenire a dedesubturilor fenomenului Lăudătura...

MUNTE. Ieșirea la Creasta Picăturii, Bucegi, 1929

M-am nimerit de curînd într-un traseu urmat cîndva de pionierii alpinismului nostru care au fost frații Țițeica (plus Ion Cantuniari).

Este vorba de ruta pe unde ei au mers din poiana 'La verdeață' (Bucegi), în creasta ce mărginește la sud valea de acolo - și anume cea Albă. Asta se întîmpla la 1929, (vorba unei glume:) vara.

Neavînd pe moment de lucru, m-am dedat obicei personal nu tocmai nou, și anume cum vor fi arătat acei înaintași, pe cînd parcurgeau locurile unde la un moment dat mă aflu și eu.
Romantismu-mi nu-mi merge așa de departe, cît să spun că „Uite, acu' mi joacă prin fața minții o scenă, unde glorioșii se află aievea... Întîi Cutărescu, aplecat de spate și purtînd o pălărie de felul cutare”
(cu literatura aferentă asta se poate întinde. Mult.)
Mi-a fost doar o încercare, care lasă de-un pic de șarm totuși (între ele, ideea demiurgică de-a stăpîni mai mulți timpi).
La chestiune, am mai analizat o dată locurile (în sensul unor observații mai vechi)...

Mi s-a întîmplat cîndva a boteza un fir de pe aici cu numele lui Ion Cantuniari. Am făcut-o pentru a-l cinsti pe-acel al treilea membru din grupul Țițeica, vizînd totodată un fir nenumit (ba și netrecut pe hărți) interesant.
La vremea cu pricina am afirmat că-i posibil ca I.C. și ai săi să nu fi călcat pe-acolo, prin acel vîlcel. Dar că e 'ben trovato'.
La recenta-mi tură, revăzînd și reamintindu-mi configurația locurilor, am ajuns la impresia că-s mari șanse ca înaintașii în chestiune să fi atins - fie și doar pe-o porțiune mică, acel fir (pînă au intrat în ceea ce s-a numit ulterior Albișoara Gemenelor, pe unde au mers pînă la Brîul Hornurilor, iar pe acela pînă în Prispa omonimă din Creasta Picăturii.

Căci, explorînd vizual zona - foarte probabil aflîndu-se un pic mai sus de la Verdeață, pe flancul Coștilei, alegînd varianta cea mai accesibilă optic, ar fi venit prin dreapta, de dincolo de actuala Albișoară a Crucii, iar de acolo vizînd muchia cu jnepeni dintre Vîlcelul Cantuniari și Albișoara Gemenelor. Ultima ar fi scutit/scutește de lupta cu săritorile deloc amice (azi, dar mai ales în deceniul trei) din talvegul ultimei.




Astfel, ar fi ajuns cel mai comod la nivelul unde un urmaș - pe linie alpină - al dumnealor făcea amintitele (sus de tot) exerciții de imaginație.
PS
Privesc la poza dee familiem (Țițeica) din 1938 și sînt tentat a o identifica pe Florence/Florica (n. Thierrin), mama lui Radu, Gabrielei și lui Șerban Țițeica în stînga imaginii.
În context:.
Radu și Șerban au „urmat cursurile gimnaziale la pensionul cunoscut sub numele de Institutul Schewitz-Thierrin, un pension înfiinţat în Bucureşti de bunicul său dinspre mamă – Florentin Thierrin...”

PS2
Lumea fiind mare, mă pot aștepta ca vreun domn Mihai Ogrinji de la 'România Pitorească' să mă acuze DIN NOU de maxime ireverențiozități la adresa fraților Țițeica.

http://mirceaordeandoi.blogspot.ro/…/carte-amintiri-de-radu…
.
Deși, păcatele mele!, nu știu să fi vorbit pe-altcareva mai de bine, dintre colindătorii muntelui...
„Păi acest Ogrinji ce-a scris, despre respectivii Țițeici?”În afară de perii, a copiat ce-au scris alții.
„Și la ce te mai miri, că te vorbește de (foarte) bine?!”

PS3
Acum l-am descoperit!
https://www.google.ro/url…

Descarcă acolo (nițel cam iute...) un pdf despre istorie familie Țițeica.
Asta, pentru cine interesează (unul la 13.250?). Pentru cine nu, putem purcede discuție amabilă către altele...

MUNTE, respectiv Uman. Șerban Țițeica

Am adunat cîndva niște materiale net despre un pionier al alpinismului nostru, și anume Șerban Țițeica (1908-1985).
Le privesc aseară cu ceva mai mult atenție și descopăr acolo eternul uman (adică animalic), lesne depistabil și la inși din fruntea bucatelor.
E vorba de limbile spre posteriorul celui mai tare / situat mai bine în ierarhia socială.
.
Merită făcută precizarea că acele gesturi se produc în anii epocii comuniste (altminteri absolut comune și celei ce fuse în prealabil).
Astăzi gîdiliturile subalterne de acest fel îmi par a se fi redus, însă doar în mediul unde-i nevoie de maximă productivitate. Și unde aplecarea spre nevoile propriului dictator interior ar încurca lucrurile.
.
În restul Scenei, se cade lesne și acum în laude-la-greu (cu corolarul furie pe alții). Vezi de pildă materiale ale Academiei Române, dar și-n practica socială, de imn ridicat vreunui Brâncuși.






  

PS
Priveam aseară, într-o comună sud-bucureșteană, la numele (de Liviu Rebreanu, în acest caz) atribuit unei străzi. Și meditam la existența absolut separată de scriitorul ardelean, pe care o are. Ăla-i sus în cer, sau oricum dus, dar numele-i este moaște, plimbat prin cele mai neașteptate locuri din țară.
.
Presupunînd că aș popula în așa mod plăcuța de denumire de la capătul unei artere, în sătucul X... Cred c-aș avea ceva tristețe, ca de ins care nu se poate odihni în pace Dincolo... Bașca vanitatea că niște vii jonglează cum vor cu numele tău.
.
PS2
Nu țin a se da la coș întreaga activitate a unor așa cîntăreți.
(va urma, ba și-încă în două episoade!)

vineri, 9 iunie 2017

REFACUT / MUNTE, PSIHOLOGIE / Zic și eu, ăla mic din fundu' clasei... (initial, la 30 iunie 2013)

(refăcut, pentru că din precedentul așa post au dispărut - poate vina mea... - fotografiile)

Apropo de reacția pe care am avut-o la recentul material despre Walter Kargel al celor de la "România Pitorească" (e vorba de autori - unul a scris, altul a găzduit - plus Camelia Manea care l-a promovat).
Încep să mă împac nițel cu ideea că cineva nu are nevoie, confecționînd un portret al unui seamăn, de o oglindă fidelă a respectivului. 

Apoi.
Hai să mă uit nițel la fapte.
Din ce văd, oamenii aceia de la "România Pitorească" simt nevoia, periodic, să ia pe cineva, să-l pună în mijlocul mediului lor, cam ca pionierii în jurul focului de tabără ori mai degrabă ca indienii al totemului, și să îi facă ceva aceluia.
Pe vremuri l-au avut pe Cristea, Apoi pe Baticu, pe ultimul fie și cu ceva restricții. Acum văd că le-a cășunat pe Kargel. Fă-i carte, iar acum fă-i - vorba lor - cel mai frumos articol despre un alpinist român.

Oamenii ăștia au nevoie de un cineva pentru acea funcție, așa că din cînd aduc un exemplar, în jurul căruia încep să se producă.
Spectacolul constă în a-l vorbi de bine, luminos, fără pată.

Oare la ce le folosește chestia asta?

Nu l-am frecventat prea mult pe C.G. Jung, din mai multe motive (chit că din poză îmi pare simpatic). Dar sentimentul îmi este că oamenii ăștia, clădind - totuși din tină, din nimic........
Cred că încep să mă lămuresc.

Creștinismul se cam uită urît la ideea de chip cioplit, iar totodată tipii de la RP se declară creștini din cap în picioare. Cred totuși că ultimii își creează un ceva, frumos, nemaipomenit, DE LA CARE, inconștient, VOR TRATAMENT SUPRAUMAN.

În același timp, vorbtul ăla aproape numai de bine (fie și al unor oameni, al unor lucruri totuși atent alese) ține de credința sădită cîndva, că dacă ești copil cuminte - spui sărut mîna la vrîstnici, nu murdărești rochița, vorba lui Hagi Tudose etc. - o să ai parte de toate bunele din lume.
Bineînțeles că atitudinea este totuși nenaturală, căci refulează cel puțin pe moment inerenta agresivitate umană. Care iese și ea apoi cum poate...


Mă întrebai ce naiba o să mă fac cînd s-o pune careva mai destupat pe gesturile, pe erorile, pe actele mele ratate.
Păi, categoric am cacarisit-o!


Pînă una-alta, ca să vă domolesc furia (între altele legat de o aroganță pînă la ceriu, pe care mi-o recunosc!), vă ofer în avanpremieră o poză cu eroii traseului Trei Surplombe, de hăt-demult...
Ce chestie! Sînt obsedat de acei ani interbelici, ceea ce nu e tocmai deștept. În același timp, mă gîndesc că vîrfurile alpine de azi sînt demne de toată stima, însă e foarte posibil să nu aibă foarte multe file în istoria de mîine, despre cinci decenii ori peste un veac.
O să-mi spuneți că vă doare în cot de viitorime, dar asta e senzația ce ne flutură la tinerețe. Mai încolo, una la mînă că dispare drogul juneții, motiv pentru care căutăm un substitut... Plus că ne prindem de trecerea timpului, ne faptul că sîntem trecători - și să te ții alte dări din colț în colț...

Iar în context... Și apropo de drogul tinereții.
Destulă vreme aveam senzația că maturii cei destupați și deschiși noului vor rămîne așa și spre coada vieții. Nu știu cum se face însă că, pardon!, coborînd din deal în vale, începem să tragem un picior. pe de o parte devenim brusc conservatori, naționaliști și altele asemenea. Apoi, apar probleme de gîndire, de exprimare...
Excepții, dacă știu? Aici îmi fuge mintea iute la Gelu Arghiriade, un turist oarecare. La Neagu Djuvara nu-mi fuge, pentru că nu știe să se oprească, ceea ce îi crează probleme cu controlul afirmațiilor - mă refer la idee năstrușnice și, totuși, dezagreabile...
Și Dorin Tudoran îmi se pare că șade binișor, chit că cei parcă 67 de ani ai lui nu-s foarte-foarte mulți...
  
[...]

  
Gicu Nicolescu, din Cîmpina.
Să vă fac o mărturisire. Citind nițel mai cu atenție Jurnal Tulea, dau acolo - adăugat la numele lui GN - de vorba Greenhorn.
Ticălosul din mine (iată ce naționalist de joasă speță mă trădez!) a crezut că e vorba de numele anterior al unui evreu. Nu am sesizat că-s doi de e. Și, deci, că tărășenia ține de engleză.
Așa că m-am pus pe amuzat pe seama lui nea Baticu, că uite ce discursuri... avea el, dar în practică pactiza cu ovreii.
Nu a fost de ajuns. În crucea nopții trimit un sms unui amic, despre descoperire.

Respectivul, a doua zi, în fața entuziasmului meu neepuizat, cere amănunte. La auzul formulei incriminate de mine, i se aprinde scurt lampa asupra realității și mă destupă c-aiasta e o formulă din Karl May, cel cu Winetou and compania. Și că înseamnă ceva a la începător, ucenic în o îndeletnicire.
M-oi fi dezumflat, deși mai bine așa decît stăruind în eroare.

Tulea de altfel repetă expresia, de data asta articulat: Greenhornu'.
E foarte posibil ca el să fi confecționat porecla, căci pe Baticu și pe Cristea nu-i văd preocupați de Old Shatterhand și celelalte.

Pagină din Jurnal ture, al lui Sorin Tulea (actualmente în proprietatea lui Andrei Done)



Venind vorba de Nicolescu, bănuiam că nu e foarte vechi pe munte, dar - avînd în vedere că se cățăra brici cu Baticu - nu l-am simțit drept începător, novice... Totodată, decenii i-am alăturat numelui poza aceea de pictor sigur pe el din poza la ieșire din Trei surplombe (volumul din 1981). 


Iar acum descopăr un tip - pardon - cu de toate.




Apropo de chifle.
Deși, numai cine nu muncește... ori, dacă te ferești să nu greșești deloc în desțelenirile de un fel sau altul, nu o să mai desțelenești curînd - de teroare - nimic.
Făcusem pe blog niște aprecieri savante că ce dulce era doamna Tulea cîndva și uite ce ajunse după 30-40 de ani. 
Iar acum descopăr că Sorin era în 1946 proaspăt divorțaaaaaat...
Ce e drept, doamna care îl însoțește spre apusul vieții aduce nițel cu duduia cea sigură pe ea din deceniul patru... În plus, nu mulți bărbați păstrează chipurile (vorba ardeleanului) femeilor iubite, dar de care s-au despărțit. Și nu păstrează din cauza durerii cauzate de divorț, dar și de teama palmei nevestei din prezent.
  



Teoretic, aici eu mă aflu intrător cu bocanci... Dar, dacă mă gîndesc, bîrfele între montaniarzi, între oameni în general sînt mai dure decît zisele-mi .
În context, probabil în viitorime („Ai vrea tu!”) mă vor toca și alții pe mine.
Asta e. 
  Remarc interesul bărbatului de 31 de ani pentru copilărisme, a la "am făcut baie în lacuri", "Am rîs mult", Greenhorn, pentru a cita doar dintr-o filă de jurnal. Asemenea înclinație avusese Sorin Tulea și nu-l va părăsi nici după închisoare: în prima tură din 1964, notează: "Am cules flori! Timp amestecat și cu ploaie"

joi, 8 iunie 2017

O fotografie, 1969, la Cheia (Prahova)


Fotografie, pe pagina Facebook a lui Doru Vasilescu.

Explicația autorului:
„1969. Cu decovilul de la Maneciu, la Cheia - alpiniada de iarnă” 

.
În vara anului amintit, acel tren (forestier) de linie îngustă ființa.
În 1971, nu.
.
Mă aflu mare-mare fan al mocănițelor, dar cred că responsabilii economici ai epocii și-au avut socotelile lor, dacă (vorba cuiva) l-au suplimatără.
.

PS
De la ferestrele acelui tren am descoperit că poate exista zăpadă pe munte, fie și la finele lui iunie.
În depărtare se afla probabil zona înaltă a Ciucașului.
.
PS 2
Mă jenez un pic a spune...
Una din primele mele producții literare a avut acel trenuleț între personaje (fie și neînsuflețite).
Clasa a șasea. Aventuri.

Valea Urzicii, Coștila, 1990-2014

Nu sîntem același om, de-a lungul existenței noastre.
Inclusiv cea montană.


Zic asta citind cu atenție un jurnal mai vechi, dar și identificînd niște fotografii, dintr-un vraf de negative scanate poate pe fugă...

Locuri care, la 55-60 ani ai mei fac păr măciucă, erau parcurse atunci rezonabil.
Cazul Principalului Urzicii, coborît în 1995 (aveam 38 ani). Am reținut de atunci - venit direct din lateral pe Brîu minus I - o chestie ceva mai spălată, unde am găsit mai bine a face rapel, apoi Săritoarea Mare/Titi Ionescu. Nici gînd de prăpăstiile întîlnite în 2014!


Idem la coborîș din B Sus în cel de mijloc, în istorica zi de 13 iunie 1990. Cînd am mers - intrînd prin lateral - pe față cît s-a putut.
„Nu-i floare la ureche, dar mă descurc. La doi paşi de cingătoarea vizată o zonă mai cîş (simt că e aceea care mărgineşte la NV copaia aflată imediat lîngă Fereastră, n. 2012), nu imposibilă dar cu neplăcute perspective în vale. Nu risc. Bat un cui, dar îndoindu-l îl disloc, motiv pentru care iese urgent la verificare. Bat apoi un cornier şi treaba merge. Mai jos folosesc un bolovan şi iată-mă în Brîul de Mijloc!
Neavînd chiar memorie de elefant (fie și ajutată de scrise), pînă acum - la 2017 - am avut sentimentul că am parcurs prima dată Z-ul în urcuș.
Văd însă altceva în notații 1990:


„...Despre el [B Mijloc] îmi respiră misterul. Ştiam că-i cu cîş, chiar aici, başca trecerea din fir în creasta Urzica-Caprelor. Am lăsat coarda baltă şi am pornit curios foc la stînga/Vest. Nu-mi era bai dacă nu aveam ieşire. Cheia o reprezintă o coborîre ceva mai accentuată, iar la final un Z printre lespezi şi bolovani.. Gigea. Nu pot spune că am trecut în Valea Urzicii - principală, unde zăpada masca acum contopirea, motiv pentru care nu-mi pot da seama cum e locul vara. /.../ Brîul de Mijloc trece exact pe sub Fereastră. Are parte de vreo două vîlcele, dintre care pe unul l-am gustat anterior la obîrşie...."

Foto din 1990:

Fiind venit cu telecabina, am urmat de la buza platoului muchia Mălin-Urzica (știută din ianuarie 1989)
Pe acolo am luat aceste imagini spre Mălin.




Această imagine pare luată pe creasta Capre - Pripon , în cursul unei abateri din această zi.


Apoi, deja ajuns în Brîul de Mijloc. Se vede Fereastra,


De acolo, vedere spre principalul Urzicii.


 Probabil în apropierea streșinei pe care o face brîul de Mijloc, sub linia Ferestrei.


 Aici, ajuns la obîrșia Țapului.
  




PS
Ceva asemănător am trăit (de data asta in doi) cu Mugur Ilie, pe cînd am încercat să suim din Pădurea Caraimanului la așa-numita Diagonală de pe versantul estic. Locurile nu aduceau cu ce știam noi!! Aiurea sentiment!

/ MUNTE/ Valea Urzicii - partea superioara, 2014 (II) refăcut

Continuare, de aici.

Ronțăim ceva.

Aici, subsemnatul pe mult ochi spre legătura directă cu Brîul de Mijloc, cea pășită în iunie 1990, dar care azi, după un sfert de veac, îmi dă fiori mari, la ideea c-ar fi să avansăm idem...

Apoi continuăm brîul minus Trei, pînă în șaua ce leagă Colțul Ferestrei, de trupul muntelui.
Plin acolo de flori de colți.





Țancul respectiv nu este cel adăpostind  gaura, ci unul imediat mai sus, pe aceeași muchie. Este avanpostul cel mai avansat, de unde poți ajunge prin coborîș nepretențios din Brîul de Sus.La vest, acesta are cea mai mare aparte a bazinului Urzicii superioare, din care face altminteri parte și ce i-i la est: e acolo copaia ce ia naștere nu mult mai sus, cu două fire ce se unesc la jumătatea distanței dintre brîul de Mijloc și cel Mare.Un fir pleacă de sub șeuța de care pomenesc în post, un altul vine de sub frumoasa prispă ce separă de valea Țapului, respectiv de Mălin.
Îl rog să se uite pe Ciprian pe hornul ce scapă în partea opusă nouă - sperînd în minunea ca un rapel onorabil să ne ducă în Brîul de Mijloc, scutindu-ne de ocol prin Creasta Mălin-Urzică, cît și de o spălătură nițel incomodă de pe parcurs.
Amicul spune că e vertiginos rău și pare să ducă la o mare ruptură.
Mai apoi voi privi de dedesubt locul, descoperind că năstrușnicia e destul de lungă, fie și pînă la brîu Mj, cu o surplombă mitocănească pe parcurs.
Nu mai spun că locurile de cui nu se prea văd, în șa.
Îmi amintesc a mai fi călcat o dată aici, la un camping din 2008 (pe BS plus Unu). Cel cu ninsoare în 20 iulie... 
Șaua Colțului Ferestrei / a florilor de colți...


Nu prea ne mai arde de poze...
Abia în muchia Mălinului trag acest cadru spre Brîul de Mijloc (jos de tot, Brîul Mare).



B Mj are o ruptură în preajma crestei Urzica-Țapului-Mălin (sic), unde omul normal apelează un braț superior - care sfîrșește și el prost, spre vest, nu înainte de a lega fericit zonele.


În BMj, la care am coborît (din motivele deja pomenite), ne apropiem de o porțiune stîncoasă.


Cîndva, mai exact la 2009 și singur, nu am avut curaj să-l trec, pe acest sens, Așa mi s-a părut mie, iar manualele spun că nu e rău să-ți asculți instinctul.
Apoi, în sens invers și cu Adi Costache, locul a fost ok (îl mai parcursesem, dar în cealaltă viață,adică pînă în 40 de ani). Și azi s-a putut merge bine, fără griji excesive.
Pe acolo: 





Mărturisesc a fi avut în generos (și iresponsabil) plan și o coborîre pe Hornul Strungii, acela urît și pornind de la șaua Colțului cel cu flori de colț . Văzusem că el conduce la o padină suspendată, nu mult deasupra panglicii Brîului Mare. Caracteristici, padina, care se prelungește nițel printr-un brîu spre dreapta/est, dar și în sens opus, chit că neverificat... Din padină pleacă, fie și spunînd doar statistic, un fel de fisură cu destule zone înierbate, pînă în șaua unde BMJ iese la obîrșia Văii Țapului.

Dar, azi, deja nu mai era vreme de așa ceva, bașca lipsa dispoziției. Așa că privesc încîntat spre firul-frate...

Trecem linia muchiei Colțului, spre bazinul Principalului. De fapt, e al copăii estice din acea largă pîlnie...



  

Spre amontele Urzichii...




Subsemnatul într-un loc ce îi (și el!) foarte drag, imediat cum treci muchia Colțului Ferestrei spre Principal.
Amorul meu înflăcărat pentru aste locuri nu le-am împiedicat să-mi oprească doritul meu acces, spre Principal...



Continuarea envizajată a drumului pleacă din marginea zonei verzi, vizibilă în poza de mai jos.



Nu știu alții cum sînt, dar și aici mă pălește a descoperi vreun loc pe munte altfel decît îmi aminteam.
Asta se petrece de cele mai multe ori în sens rău, adică locurile se înfățișează mult mai dificile dacă nu de tăiat chef a le parcurge.
Z-ul cu pricina fiind totuși înclinat, plănuiam a-l parcurge în rapel.
Purcedem la acela, dar la capătul său terenul continua să fugă vertiginos, ba și dînd impresia că pînă la dracul în praznic nu-și domolește scăpatul.


Asta e. Căutăm însă loc de piton, pentru a doua coborîre. Oha! Iar Ciprian nu gustă propunerea mea de-a folosi un bolovan (admit, dovedit finalmente nesigur).de pe-acolo.
Ce-i drept, am pus drept esențial să nu ne acidentăm. Îmi vine pe limbă un gînd mai vechi al meu - pe care i-l voi spune abia reajunși la belvederea de sub streașină (în dreptul muchiei Colțului Ferestrei): ”Nu mi-ar conveni ca omul care rîdea, vorbea, viețuia în urmă cu trei minute, să nu mai facă brusc toate astea...”E de acord cu mine.
Iată poza locurilor, a ceea ce numesc eu Zet, cu vedere din față și un pic în jos (în tura solo din 2012, venit pe Vestic)...



Așa că revenim la Locul frumos (cel de-mi place mie, pozat ceva mai sus), ale cărui antecedente nu mă împiedică s-am o coadă între picioare. E a doua oară cînd drumul propus  de organizator nu ține...
Apoi mergem spre obîrșia Țapului, pe unde am plan a coborî la Brîul Mare, iar pe acesta - spre vest - către Bușteni 




Din șaua cu colț frumos aflată între bazine Urzicii și Țap traversăm un pic spre Mălin (dar fără să pășim propriu-zis în bazinul ei), apoi coborîm născîndul Țap.
Nu-l fericim mult timp cu prezența, căci am socoteală a evita înclinația zonei stîncoase din aval a acestuia printr-un scoc vecin, pe care un rapel scoate cam exact pe muchia Țap-Mălin.



Cam din locul unde cotim spre acel scoc, privind spre Brîul Mare.


Ciprian, la jnepenii după care se dă coarda. Rapelul conduce într-un horn nu chiar simplu.


În imagine, Colțul Brîului, apoi cel al mălinului, respectiv surate ce străjuiesc Țapul în aval.


Pe brîul Mare, în bazinul Urzicii.


Mai jos, săritoarea Urzicii aflată imediat deasupra Brîului Mare.




Timpul a trecut, așa că nu mai prind ultimul tren al zilei spre București.
Plănuiam barim de-o campare la mediu de cîmpie (adică al Ploieștiu-ului), dar am probleme cu un naș excesiv de tipicar. Așa că ajung în ierburile umede din preajma haltei Poiana Țapului.





(completare, poate interesantă)