joi, 27 iulie 2017

Am trecut ieri printr-o librărie...

O minunăție. E vorba de Cărturești (aflu acolo că au patroni români - bravo lor!).

Multe cărți interesante, fie și unui cîrcotaș ca mine. De pildă jurnal Ion Rațiu din anii 50, respectiv un interviu luat lui Viaceslav Molotov.
Bani să fie (nu e cazul meu)!

Am avut însă acolo o problemă mare.
.
Ignorînd copilăria, oamenii traversează două epoci.
Prima este tinerețea-maturitate.
A doua, bătrînețea.

Din motive care se pot discuta, societatea preia ideile, atitudinea maturilor.
Nu și ale bătrînilor. Ultimele fiind al dracului de deprimante (generalizez puțin, admit..).



De fapt, în fața deprimării și a altor neplăcute surate există remediul pietrei de moară așezate deasupră-le. Pe așa silnic (dar sanitar) obroc se pot mima în continuare idei, gesturi, dezinvolturi ale vîrstei precedente.

Se poate întîmpla s-ajungi la bătrînețe și să te pălească anomalia de-a privi în jur și a nu o lua întotdeauna la goană / a refula îngrozit. Accept a nu fi tare roz nici în această situație, dar îți poți face o părere (presupunem că și interesează pe cineva...) asupra celor din jur.

Din așa nefericită pozițiune, am dat inevitabil ochi spre cărțile din librăria pomenită.
Mare parte dintre ele servesc idei, certitudini (sic) care nu mă mai dau gata - la cei 60 ani ai mei.
De pildă, cele despre evoluție umană - mai ales cea furnizată prin simplă batere din palme.
Ori despre personaje trandafirii, a la regina Maria a României.

La acest stadiu al ziselor mele e caz de-o dublă 'mea culpa'.
Admit că nu e frumos să pui la zid (zicînd că-s apă de ploaie) chestii care ți-au animat propria existență, la junețe și maturitate.
În același timp, și chit că nu e scris concret pe undeva, cunosc despre interdicția socială de-a tulbura plăcerea de-a trăi a ne-bătrînilor.

Cu toate acestea, îmi permit considerațiile (inevitabil subiective) de pe aici.
N-am idee cine și cum trage sforile pe scena asta cuprinzînd ideea de viață, timp și spațiu (prima ultracomplexă, celelalte - fi-le-ar stirpea a naibii! - infinite).
Dar observ o chestie.
Viața omului nu poate ființa, în primele ei două treimi, fără iluzii (ce se întîmplă dacpă nu le-am avea, păi e de cercetat).
În mod practic, organismul nostru secretă niște alea (cunosc un autor care tratează minunat subiectul). Endorfine, parcă, ori măcar neam cu ele.
În baza lor, și nimica ne mișcă - mai exact ajută să ne pitim angoasele (nu vă stric ziua, traducînd via conștient cîteva dintre ele...).

Situația ajută în a ne destinde urgent (la vreun banal „Fii așa...!”),acea liniștire ajutînd la îndeplinirea celor diurne: distracție, job, familie și ce-or mai fi.

Văzute de la mijlocul lor, deceniile de maturitate-s nesfîrșite, dar le vine un sfîrșit.
N-am idee exact ce se întîmplă atunci (nici autorul cărții pomenite aici la un moment nu spune), cert este că nimica începe să nu mai miște.
Iar vreunul ca subsemnatul începe să răsfoiască vreun Jacques Salome (să zicem „Dacă m-aș asculta,m-aș înțelege”) și simte că opul, zisele de acolo nu mai destind nimic prin interior.

Tărășenia (și cu risc de a extrapola eu nefericit) e valabil și la alte generatoare anterioare de roz.
De pildă scrierile vreunui Emil Cioran (o idee, la PS, jos aici)
Aș trece aici și pe N. Steinhardt (puteți spune liniștiți că am idei critice puține și fixe...).  Cu nuanța că, dacă posezi pietre de moară solide, poți rezona și-n continuare cu demiurgismele acestuia. Am în vedere aici luatul de savantlîcuri despre cutare sfînt creștin, glosînd tu încă o dată înalt la chestiune - chestie care dă minunat la suflet...
Că veni vorba de religioase, ele servesc și pe cei cu amintita piatră (peste refulate) mai slabă, dar aici se ajunge la o lectură cvasipermanentă - inclusiv în metrou - a unor cărticele mici, lipsind de această dată apetitul de-a broda discursiv pe marginea lor.

PS
Aș trece nefericirea cioraniană (mă refer la aceea livrescă) în categoria vaccinurilor.
Adică există acolo un virus, dar mort, care tulbură un pic, dar întărește.
Virusul respectiv e decedat prin simpla-i ieșire în conștient - fie și al unui autor de avangardă. Dacă, să zicem, ar fi avut puterea de-a viețui și 'la lumină', respectivul ar fi dat demult în bîlbîială, cu efect a nu-i mai arde să scrie, despre nefericire șcl..

 

Eternele-mi nepotriviri, cu alții. Aici, cei de la Carpati.org

Am avut un clinci (nu mă pricep la altceva...) cu cei de la Carpati.org.
Am socotit și socotesc a le fi excesiv spiritul 'Brînzovenescu', adică evitător de tulburări, de polemici.
(în paralel, admit, nici subsemnatul nu se află perfect. La acest capitol i-aș trece în cont opinia că producțiile-i sînt magistrale)
Disputa ne-a plecat de la ideea-mi că mi-a fost frecată nedrept ridichea acolo, acum (da!) șapte ani, cînd am luat caietul de însemnări de pe Degetul Roșu al Morarului, Bucegi, și l-am dus în biblioteca din Bușteni a Clubului Alpin Român.
La 2017 privind lucrurile, îndrăznesc a spune că am procedat bine - alternativa fiind o minunată celuloză risipită prin măruntaie de Moraru.
(mulțumirea nu mi-a venit din senin, ci descoperind că inși fotocopiază acele caiete și postează pe net. Deci sînt vii și circulă, aș putea spune...)

Mi-am expus astă personală într-un articol pe amintitul site. Nu mi-a fost acceptat, că nu e în ton cu bla-bla-bla-ul de funcționare al dumnealor.

PS
În ton cu aceeași grandomanie care mă animă, observ că singura asociație montană care-a izbutit să treacă din interbelic pînă în zilele noastre - și anume Clubul Alpin Român - a avut la frîie (inclusiv cele constitutive, din 1934, respectiv 1990) niște tipi deloc cuminți.
E vorba de Nicolae Dimitriu,respectiv Niculae Baticu.

Capete de lume (forestiere). Bușteni, jud. Prahova

Cunoașteți campaniile că ce cap de lume este tăierea a nșpe arbori, de pildă din Bușteniul Prahovei...

Uite-aici o poză mai veche, cu acea localitate.



Între timp, a fost trasă pîrtie largă de schi pe trupul inferior al Caraimanului.
(că veni vorba... A ridicat vreun ecologist glas la vremea extinderii pîrtiei Kalinderu? Nu-mi aduc aminte. Iar așa liniște s-a datorat, cred eu, încîntării iubitorilor de natură locali că astfel vor da bine, în ochii lumii)
S-au tăiat arbori, iar soarele nu a stat în loc. Nici viituri pornite de sub Crucea Caraiman nu făcut-au prăpăd, în urbea de la poale...

Am deranj de pomenite lamentări întrucît văd acolo un lup sub blană de oaie. Un omenesc băgat sub principii.
(că așa demers se află extrem de fragil la critici e altă parte a discuției)

Bineînțeles că dau voie a fi observat și eu, întru ascunse carele mînă în luptă. Anticipînd, mi se poate că a sări în sus nu ni-i un mod de-a și rezolva vulnerabilitățile personale. .

PS Imagine reprodusă din fila RememberBusteni,a Facebook.

marți, 25 iulie 2017

Opinie, despre zisele unui articol oarecare

„Nerabdare si Teribilism vs Experienta pe Munte”

http://szabiboloni.ro/nerabdare-si-teribilism-vs-experient…/

Nu m-aș revolta vreodată, să zicem, de nerăbdarea și teribilismul unui montaniard - experimentat ori ba..
Asta pentru că:
1. Așa e firea aceluia (deci nu i-aș putea-o schimba, cu niscaiva revolte pe ea).
2. Nu am fost perfect nici eu, ca om de munte. Iar dacă azi aș fi, poate interveni oricînd vreun ghinion, în mersu-mi cel perfect pe munte.
Pornind de la articolul linkat, realizez că nu m-am gîndit vreodată a îndruma vreun neexperimentat, pe munte (mai exact prin genul de zonă parcurs de mine).
Se poate spune, la ultima-mi mărturisire, că mă aflu prea urs / al dracului, pentru a fi îndrăznit cineva să mă contacteze.


În context, simt însă că naturelul personal - latura-i care ne îndeamnă pe munte -
vrea să exploreze pe cont propriu...
Asta:
- pentru că așa-s drese mai bine problemele de valoare personală- e servită mai bine astfel pornirea noastră inconștientă de a cuceri, de a stăpîni. Locuri, foarte posibil și oameni.
Ultima chestie poate părea o aiureală, dar probabil psihanaliștii / psihologii s-au lovit de așa manifestări, la vreo explorare prin adîncul pacientului...



PS
Ipoteza-mi despre primitivism, de mai sus, nu-i neapărat bizarerie. Ci, admiteți-mi trufia!, cunoaștere (ceva mai multă decît alții) a realității.
Pe acest fond, poți privi spre scrise oarecum la locul lor, și să miroși acolo care le sînt inavuabilele, din adînc, ce-aveau nevoie a se defula - fie și pe calea întortocheată a unei pledoarii în ton cu rigorile sociale..

PS2
„<Exista alpinisti batrani si alpinisti neinfricati, dar cei batrani si neinfricati sunt foarte rari.> Foarte frumos spus!”

Prin definiție, bătrînii nu mai sînt neînfricați. Căci le-au survenit în timp inerente praguri de sus (din care au scăpat întregi). Ei știu însă ce să nu facă, ceea ce le compensează scăzămintele trupești sosite cu vîrsta.
La tineri e invers. Neexistînd încă praguri de sus, sentimentul că nu li se poate întîmpla nimic (într-un demers existențial comandat altminteri de Specie, de-a explora mediul, respectiv de-a îndrăzni cît mai mult) predomină.

joi, 20 iulie 2017

Munte, și de prin jurul lui...

Cu precizare din start că nu ne alegem genul de minte (și de ființă...) pe care să-l posedăm.
Citeam pe undeva că tipii iute gînditorii au, raportat la negînditori, porții suplimentare de plăcut, cît și de neplăcut. Pot pune la inimă (negativ, se înțelege) mai mult decît alții, dar și se pot bucura de fleacuri...
.
Spun asta apropo de faptul că mi se pare a fi identificat locul unde a ființat, la 1916, pe vîrful Coștilei (Bucegi, 2489 m), bateria de artilerie românească, ce bătea spre inamicii venind dinspre Brașov.
Mi-am zis asta văzînd o adîncitură (ivită din mînă de om), în buza abruptului. 


Mi-aș privi cel dintîi cu rezervă așa afirmație (putea fi mai degrabă în zona releului, aflat mai pe vîrful muntelui cu pricina), dar am sesizat direcția acelui tranșeu - și anume exact spre muntele din preajmă, pe care știu că adversarii avea amplasate tunurile. E vorba de Postăvarul (luînd naștere apoi toponimicul Kanonen Weg, drumul Tunurilor).
.
Mare lucru n-a făcut bateria noastră în cauză (comandată de căpitanul Nicolae Caranfil, ulterior șef de regie în cadrul municipalității bucureștene, iar azi dînd numele unui bulevard). Cert este că schimbul de proiectile a furnizat - din partea dușmanului (și pînă la reglarea tirului) - resturile care mai întîmpină montaniardul în Moraru, Coștila și ori Caraiman.
.
Ca pierdut de vreme pe-acolo, pentru aceiași mult gînditori (fug și dînșii cum pot, de realitate...) poate fi stabilită și succesiunea de etape, a trecerii omului pe-acolo.
Întîi cunoscută fiind a bucegiștilor care își căutau de joacă pe Maidan, înainte de WWI (apud Nestor Urechia). Veni amintita confruntare militară, în urma căreia locurile au devenit, fie și doar pentru doi ani, parte a Imperiului Austro-ungar.
La următoarea conflagrație mondială locul nu a mai prezentat importanță strategică, dar pare să fi apărut aici un releu de comunicații, realizat cu specialiști germani. În locul său va fi ridicat apoi (cam 1962) actualul și impozantul Releu Coștila.
PS
Astăzi este grafiat Caramfil, cu 'm', dar eu unul n-am întîlnit această formă în publicațiile interbelice.

Vizionez un film realizat de curînd la munte.


... Între ele, unul lunguț (raportat la ce realizăm îndeobște, dintr-o suflare), cît și destul de prost făcut - adică din mișcare, plus deseori cu obiectivul dus aiurea, și la care adaptarea de luminozitate a aparatului face și ea ce poate...

https://www.youtube.com/watch?v=mkY9-a29TPQ
.
După ce cu chiu cu vai îl urmăresc pînă la urmă (asta, numai datorită zonei tare dragi mie, pe care o înfățișează) descopăr surprins un lucru.
.
Noi urmărim acasă vreo înregistrare video dintr-un colț montan ori altul, însă dramatismul acesteia din momentul reținerii pe card este afectat de șezutul comod în fotoliu, poate și pentru că ne-am străduit a filma cîtmai frumos, cît să dea bine ulterior amicilor.
Mica problemă este că ultimele taie din autenticul acelui loc (în cazul de față, Brîul de Mijloc al Coștilei, imediat la vest de Principalul Urzicii).
Bineînțeles că reproducere - cît mai apropiată - de cele nutrite la fața locului nu este (presupunînd că asta interesează pe cineva...) o chestie simplă.
Ba nici n-am izbuti lesne așa ceva, cîtă vreme sîntem deformați de procede ale altora, din lumea video, care vor a spori tensiunea. Dar acele metode fiind tributare în mare măsură părții conștiente din noi.
.
Am mai filmat în locul respectiv și-a ieșit ceva cumințel, cu ceea ce aș numi 'de vizionat din fotoliu, acasă'. La cel de acum două însă, și cu riscul de a nu mai rezona vreun altul ca mine, m-a luat cu palpitații...
.
Eu însumi știind că nu-i dracul (prăpăstiilor) așa de mare, pe-acolo - cel puțin pentru aceia care nu țin a păși doi pași către hău, dintr-un brîu precum menționatul, tot mi-a pornit inima în galop, de teamă...
.
Concluzionînd, și parafazînd o piesă muzicală, cel mai prost din curtea școlii (recte, din setul de filme...) pare să se fi priceput cel mai bine în tulburat privitor...
.
PS
Orbul găinilor.
Am mai trecut de vreo 4-5 ori prin zonă, dar abia acum am sesizat mica fereastră, existentă pe stînga cum umblă camera...

miercuri, 19 iulie 2017

Cîteva scrise ale lui Mircea Eliade, despre munte.

Hipercriticismul unuia ca mine vi se poate părea din plin suspect, dacă nu demn de-a fi tratat în glorioase unități spitalicești ale patriei.
Dar simt că-i posibil a fi vorba - și în oarece termeni psiho referindu-ne - de-un banal blocaj la vîrsta cînd privim cu maximă încredere oameni și fapte din jur. Care (ultimele!) se dovedesc altfel, generînd la fostul copil mic și prost furie...
.
Vă propusesem ieri seară o relatarea a unui (între altele) montaniard din vechime. Pe care, mă credeți ori ba, îl simpatizam grozav la acel moment, descoperindu-l confrate în ale hălăduirii prin Bucegi și aiurea.
.
Am văzut eu, din start, că izbutea să plece de pe la Peștera Ialomiței spre Piatra Craiului, dar s-ajungă cam aiurea, și anume într-un punct cu vizibilitate asupra Cîmpinei. Dar mi-am zis că se mai întîmplă...
.
Abia postasem acea fotocopie după fila unei cărți cînd am început să-mi pun întrebări cum naiba să vezi aici-șa (fie și menționînd că era la zeci de kilometri) Cîmpina, cînd mai degrabă ți-ar oferi așa spectacol - mai ales la zonă prăpăstioasă de Bucegi aflîndu-te - Bușteniul...
Pe urmă am citit că acolo, chit că stăteau în loc periculos, și se afla noapte, au pus una-două de un foc. Adică erau pe-acolo copaci (autorul o spune!), de sub care au adunat dezinvolt și-n miez de noapte crăci.
Iar a doua zi au stat de vorbă cu ciobani, asupra aventurii, de parcă aceia sigur n-aveau altă dispoziție, decît s-asculte relatările unor adolescenți..
.
Șcl.
.
Prin urmare, încep să-mi pun probleme asupra seriozității autorului.
Sau să meditez măcar că există semeni la care filmul/dorul de-a face literatură să întreacă viața/datele realității.
Nu ar fi singurul. Pe aceeași felie s-a produs, de pildă, un Andrei Pandrea.
.
.
PS
.
Nu izbutesc să identific ce zonă din marginea prăpastiei Bucegilor (a se citi abruptul prahovean) are și copaci. Pînă și bietul munte Vînturiș e golaș, la înălțimea-i de la care începe a se repezi spre est...
.
PS2
.
Încep a trata cu rezerve și alte zise ale aceluiași montaniard, cum că pe mare furtună (parcă tot în miez de noapte, și relatat dacă nu mă înșel în 'Memorii') s-a apucat să declame un pasaj din Walkyria wagneriană.

luni, 17 iulie 2017

Am revăzut deunăzi foarte draga-mi Fereastră a Urzicii...


Cu oboseală tot mai mare în hălăduială, respectiv cu teamă că-i ultima oară cînd calc prin minunata zonă din jur (altminteri, una de tip ca-dracu - pentru siguranța omului).
.
În răstimp, pe dumneaei o doare în cot, de iminența că se duce mîine-poimîine..

E la fel de bine-mersi ca-n vremea cînd frații Țițeica explorau școlărește locurile, ori ciracii lui Nae Dimitriu puneau pe-acolo baze serioase ale alpinismului românesc.
Ori ca - bănui - acum o mie de ani (ce chestie, multe secole n-a văzut-o privire umană, ci doar de la la un 1900 încoace!).



































.
Că veni vorba.
.
Eram odată în partea superioară a Hornului Coamei.
Singur. Și avînd în minte o fotografie a înaintașului Nini Parhon, înfățișînd-o pe sora lui Florica și pe Nicu Comănescu.

Fără a fi un entuziasmat de legionari, m-am trezit precum aceia, strigînd ca la apel diverși antemergători prin acel loc.
Așa mi-a venit. pare o tîmpenie, dar veți admite că tărășenia îmi făcu mare plăcere, deci nu e de dat la coș.
.
Parcă am recidivat asemănător o dată sau de două ori, în răstimp, pentru ca sîmbătă seară să fiu din nou atins, de aripa acelui spiritism aparte.
.
Mai exact priveam din brîul de Sus al Coștilei spre Colțul Gălbelenele, respectiv vecinul Umăr al acestuia.
.
De data asta n-am mai strigat catalogul, doar am căutat să zăresc aievea pe coama Colțului silueta Ivanei Popescu, și-a viitorului consort Veneriu Stroescu. Ori cum vor fi arătat în Fisura Scorușilor vreuni (așa o fi potrivit zis, gramatical?) Toma Boerescu și Niculae Baticu.
.
La chestiune, și alunecînd spre discuție asupra viciilor, un bun amic mai că nu salivează aducînd vorba de interbelică oarecare. Subsemnatul e captat în schimb de „englezoaica” (apud N. Baticu) Ivana Popescu.

Prietenul are parte de poze cu respectiva LUI, eu nu.
.
M-am lăudat eu, pe undeva, că mă aflu întreg la cap?
.

PS

„Rău ești, domnu Ordean, dacă nu bestie de-a dreptu! Spui ultima vorbă special pentru a ne dezarma, pentru a ne pieri cheful de-a te declara - la tîmpeniile-ți de pe aici - drept într-o ureche...”

PS2

Eu și acel amic nu face pasiune și la gîndul unei alte umblătoare de Coștila. Una spre care - cînd puneam de bivuac în Brîul de Sus - mă întrebam cum îi va fi arătat silueta, ființarea pe aici, sub conducerea lui Butmăloi, în 1921-22 (apud R. Țițeica).
Singurul moment în care ne sclipesc ochii pervers decurge din neacceptarea unui amănunt pomenit de Radu Țițeica...
El spune că Bucura Dumbravă (despre ea-i vorba) umbla cu fustoi lung. Și de aceea, cînd l-a auzit pe Butmăloi - aflat pe-o bancă din bușteni - c-o așteaptă de 'doamna Seculici' (numele ei real) ca s-o ducă pe un brîu din Dosul Coștilei, a bănuit că e singurul pe unde putea asta, neîncurcată teribil de conflictul jnepeni - fuste: Brîul de Sus.

Cum nu ne-am putut-o imagina mergînd călare (fiind slabe șanse a purcede în picioare, pe acolo) pe Acul Mare al Morarului, amintiții doi vicioși au început a imagina acea scriitoare în pantaloni. Șcl.

Cum ziceam, bestii de oamenii...
.
Iar o să spună fratele Mihai Ogrinji că mă aflu un gros la obraz de nu s-a pomenit!

sâmbătă, 15 iulie 2017

Cîndva, am descoperit Bucegii și s-a lăsat cu patimă...

...Peste vreo cinci ani, mi-a smuls așa atitudine și Piatra Craiului.

După mulți ani, coborînd muntele (de astă dată al) vîrstelor, acele sentimente s-au atenuat (mai ales față de Piatră), fie și nu de tot.

Am ajuns spre munții Făgărașului acum doi ani.

Iar zilele trecute l-am pășit.

Departe de mine a vorbi aici despre pasiune.
Dar mi-au plăcut.
Recte, m-au mișcat (chestie ce, altminteri, nu mi-au generat-o de curînd Parîngul ori Retezatul, fie ei văzuți doar de la distanță).
.
Sînt slabe șanse a le bătători - Făgărașilor - potecile ori custurile.
Dar m-am bucurat aparte, pășindu-i.
Și i-am trecut în zona-mi de inimă cu Aleși.

















PS
La chestiune, priveam ieri dimineață trupul Caraimanului, dinspre Valea Cerbului..
Între altele se vedea Poiana Mare a Văii Seci.



Inevitabil mi se învolburară amintiri de drumuri pe-acolo, răscoliri din ture (mult) trecute.
Mă bucur mult, la chestiune, că vîrsta pare să mă fi deposedat de durerosul dor de-a re-păși (se înțelege că dezinvolt ca acum 3-4 decenii).



Aparatul foto era un Zorki sovietic, al Anei Fotescu, ce se-ntîmplase a rămîne la mine, după o tură comună pe Valea Poienii, din Moraru.

Înțeleg de la Noni Roman că Ana s-a prăpădit, acum cîțiva ani.
Mi-aduc aminte cu multă plăcere de ea! 
Mare figură (în sens plăcut, entuziasmat zis).



Aici e Leni Nicolae. Trebuia să participe și Marius Sevac, dar nu mai țin minte ce l-a făcut să se reîntoarcă de urgență (odată ajuns la Bușteni) spre București.
Spre Creasta Picăturii aveam să merg singur însă, în acea zi.




La întîia-mi parcurgere a Brîului Portiței, pînă în Creasta Picăturii (1982).
Aflasem de el de la Daniel Georgescu (care-l pășise, venind cu impresiile: „Ai acolo toată Poiana Mare, sub [tine]”). În paralel, lecturasem se pare rîndurile lui Ion Coman („Ani de drumeție”) despre extremitatea nordică a Brîului Portiței, fără ca acestea să-mi fie însă imbold hotărîtor în a mă aventura pe acolo. 
Ghidul lui Kargel existent atunci nu indica așa posibilitate.



Paradoxal, așa ceva nu elimină posibilitatea de a o mai face - mai ales în coborîrea cuvenită unui sexagenar leneș ca mine. Dar pare să fi scăpat de gheara cum că nu fac doi bani / viața-i de netrăit dacă nu mai parcurg acel Rai...

PS2
Deși-mi recunosc o gheară prin rărunchi, la vederea și mai ales amintirea ca existentă a Pîrtiei Kalinderu de azi (cu pîrtie modificată plus instalație cablu), nu mă mai revolt de amestecul dintre modernitate și natură, cum este cel de la Bîlea-Lac.
Asta, pentru că se creează o tensiune (voind a se adapta celor două opposite-uri), care la rîndu-i ține de viață din plin...
În paralel, nu uit că pînă și întîia construcție din zona Bușteniului (să zicem) - un han, pentru călătorii pe actuala vale a Prahovei - a fost intruzivă pentru natura locului.