sâmbătă, 15 iulie 2017

Cîndva, am descoperit Bucegii și s-a lăsat cu patimă...

...Peste vreo cinci ani, mi-a smuls așa atitudine și Piatra Craiului.

După mulți ani, coborînd muntele (de astă dată al) vîrstelor, acele sentimente s-au atenuat (mai ales față de Piatră), fie și nu de tot.

Am ajuns spre munții Făgărașului acum doi ani.

Iar zilele trecute l-am pășit.

Departe de mine a vorbi aici despre pasiune.
Dar mi-au plăcut.
Recte, m-au mișcat (chestie ce, altminteri, nu mi-au generat-o de curînd Parîngul ori Retezatul, fie ei văzuți doar de la distanță).
.
Sînt slabe șanse a le bătători - Făgărașilor - potecile ori custurile.
Dar m-am bucurat aparte, pășindu-i.
Și i-am trecut în zona-mi de inimă cu Aleși.

















PS
La chestiune, priveam ieri dimineață trupul Caraimanului, dinspre Valea Cerbului..
Între altele se vedea Poiana Mare a Văii Seci.



Inevitabil mi se învolburară amintiri de drumuri pe-acolo, răscoliri din ture (mult) trecute.
Mă bucur mult, la chestiune, că vîrsta pare să mă fi deposedat de durerosul dor de-a re-păși (se înțelege că dezinvolt ca acum 3-4 decenii).



Aparatul foto era un Zorki sovietic, al Anei Fotescu, ce se-ntîmplase a rămîne la mine, după o tură comună pe Valea Poienii, din Moraru.

Înțeleg de la Noni Roman că Ana s-a prăpădit, acum cîțiva ani.
Mi-aduc aminte cu multă plăcere de ea! 
Mare figură (în sens plăcut, entuziasmat zis).



Aici e Leni Nicolae. Trebuia să participe și Marius Sevac, dar nu mai țin minte ce l-a făcut să se reîntoarcă de urgență (odată ajuns la Bușteni) spre București.
Spre Creasta Picăturii aveam să merg singur însă, în acea zi.




La întîia-mi parcurgere a Brîului Portiței, pînă în Creasta Picăturii (1982).
Aflasem de el de la Daniel Georgescu (care-l pășise, venind cu impresiile: „Ai acolo toată Poiana Mare, sub [tine]”). În paralel, lecturasem se pare rîndurile lui Ion Coman („Ani de drumeție”) despre extremitatea nordică a Brîului Portiței, fără ca acestea să-mi fie însă imbold hotărîtor în a mă aventura pe acolo. 
Ghidul lui Kargel existent atunci nu indica așa posibilitate.



Paradoxal, așa ceva nu elimină posibilitatea de a o mai face - mai ales în coborîrea cuvenită unui sexagenar leneș ca mine. Dar pare să fi scăpat de gheara cum că nu fac doi bani / viața-i de netrăit dacă nu mai parcurg acel Rai...

PS2
Deși-mi recunosc o gheară prin rărunchi, la vederea și mai ales amintirea ca existentă a Pîrtiei Kalinderu de azi (cu pîrtie modificată plus instalație cablu), nu mă mai revolt de amestecul dintre modernitate și natură, cum este cel de la Bîlea-Lac.
Asta, pentru că se creează o tensiune (voind a se adapta celor două opposite-uri), care la rîndu-i ține de viață din plin...
În paralel, nu uit că pînă și întîia construcție din zona Bușteniului (să zicem) - un han, pentru călătorii pe actuala vale a Prahovei - a fost intruzivă pentru natura locului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu