miercuri, 30 august 2017

Noi, și acolo

MUNTE.
Și poza fiind a lui Sergiu S. (și privitoare spre versantul nordic al Coștilei, din Bucegi)


E de consultat un psihanalist bun, pentru a descoperi (de parcă asta ar servi la ceva...) de ce ne-aruncă-n teribilă patimă acele steiuri - de felul lor însoțite și de Thanatos, pentru ăi carele calcă nițel pe-alături...

*

Fără îndoială amorul pentru așa locuri își are particularitățile sale... De pildă, te apucă poezia legat de dînsul doar cînd ai ajuns de ceva zile acasă, la oraș.
Anterior, pe trupul cel mult lăudat al muntelui, îți tremurase ceva fundul, bașca se plimbase prin minte întrebarea „Ce naiba caut eu pe aici??”

PS
Am sentimentul. că acea patimă, din motive ce se pot explora, preia a la jiu-jitsu din două caracteristici ale întîlnirii noastre cu acele coclauri.
Moartea, respectiv infinitul.

O să ziceți că bat cîmpii, dar de unde oare hîc-ul teribil din piept, decît preluîndu-le (controlat, căci nu ajungem a le da ortul) din amploare?

marți, 29 august 2017

Ce șarm poate să aibă muchia aceea, de pe dreapta geografică a Priponului!...
(foto Sergiu S.)


Îi admir pe aceea care pot trece în cuvinte încîntarea născută lor de către munte...
Eu unul, abia pot simți cît de cît clar, ce trezește în mine ideea că, la capătul inferior al respectivei pîlnii de obîrșie, largul mal din dreapta se va strînge...

PS
Mereu îmi spun să nu mai pic în vorbe lungi cu foarte calculatul la vorbă S., dar nu izbutesc...
(textul acesta s-a născut inițial pe Facebook)
Altminteri, e foarte posibil ca fondul de simțire întru munte să ne fie asemănător, chit că ne exteriorizăm total diferit.

joi, 24 august 2017

Despre munte. Și patimi către Acela (adică Muntele)

Scrie subsemnatul de toate tîmpeniile posibile, dar parte a inimii îi e tot tot pe coclaurii montani (aceia pe unde-ajung tot mai rar, din motive de etate și de venituri).
De pildă, mi-e dor ca de (pardon!) tata de Hornurile Văii Seci a Caraimanului, din Bucegi.

Mai exact de statul la nivelul Crucii lui Rafail, de unde să umblu (păstrînd proporții fizice și temporale) precum Ion Trandafir în Furcile Gălbenelelor, altădată: cînd pe-o parte, cînd pe alta - a Tăieturii alpine de pe acolo...
















E interesant că, la vreme de tinerețe, esențială era deplasarea. Mai exact trecerea dezinvoltă peste acel teren (cu o plăcere greu de re-adus chiar în simțuri clare, ce să mai spun a trece pe hîrtie....)

Cu timpul, a venit plăcerea (cealaltă dispărînd ușurel) de-a sta într-un loc și de-a privi în jur. De a gusta locurile alpine cu pricina.
.
Odată cu trecerea anilor, ultima tendință a sporit, cu nuanța că, totuși, distanța pînă la locuri domoale te împinge și să vrei a pleca naibii, din acea văgăună.
(ăștia sîntem... În București visăm Seaca, iar acolo dorim a răzbi cît mai iute pînă la berea de seară)
.

Anul trecut, la tură prăpăstioasă (prin Valea Spălăturii) cu fratele Mugur I., nu fu vreme de poezit, în copăița de care vă vorbeam.

De care-am avut însă parte la 2014, într-o tură solitară (coborînd tot în Brîul Portiței). Și cînd am căscat îndelung ochii în jur.
.
...Oare cum o bătea, la astă oră 15, soarele pe-acolo?
Posibil să nu mai bată, căci ne depărtarăm de solstițiu. estival.
Totodată, orașul Bușteni, de la poale Abrupt, zumzăie tot ca altădată?

În fine.

Cît privește patimile pentru așa locuri, simt că se aplică aici regula drăgostirii. Adică să nu-ți împarți acel rezervor spre mai multe. E precum raza laserului, chit că și aici cei mult strică. În sensul să-ți aduci (fie și la figurat) un pietroi din săritoarea X și să dormi cu el în pat...

Întru așa amor, pe o distinsă amică din partea estică a țării ce-am mai simțit-o chitită pe muntele adorat (parafrazînd pe F. Karamazov, un hedonist montan miroase iute un altul...).




Or exista și păcate mai mari, sub soare.

PS
Cum pomeneam, nedînd de curînd pe-acolo, pozele din Hornuri sînt mai vechi (2014).
Sper la anul să trag unele mai noi.

luni, 21 august 2017

Coborîșuri, din munte și viață...

Tare-mi plac imaginile pe care le-a luat Adrian B., spre subsemnatul (coborîtor imediat sub cabana Caraiman).
.






.
Poate mă îmbăt cu apă rece, dar mi-aș dori să văd în astă încîntare a Ordeanului semn că izbutește să se despartă senin de pasiunea maturității sale.


Și anume mersul prin abrupturi montane.
.


Aș minți să neg că nu voi mai bate coclauri, dar o voi face doar venind cu telecabina, și implicit în coborîș, prin locuri pe care le consider sigure.
Mai exact voi renunța la căratul de tarhat alpin, respectiv la asudat - fie și prin locuri ce încîntau, ce ofereau chiar sens al existenței altădată.
.
Astăzi nu mai posed locomotivă trupească pentru așa ceva.


O să spuneți aici că e normal a nu te mai chinui, dacă te lasă putirințele.
A intervenit însă multă vreme problema rostului prin viață, care nu se dădea umplut cu altele. Ori nu se voia lăsat gol. Și-uite-așa chinuială,de vreo cinci ani, cu des gust de „Ce dracului caut eu, babalîc rablagit, a mă chinui și risca pe-aici?!”.
.
N-am nimic cu acea zonă delicioasă,dar nu mă mai calific pentru a-i mîngîia rotonjimile.
Așa mărturisire sună prost, însă cu mult regret nu pot oferi ceva mai tonic (iar la o adică nu e treaba mea, că alții se închid la față din orice zisă netonică).
.


La chestiune, multă lume își descrie urcușul (cum a trecut de la potecuță la pereți, de pildă), dar îs rarisimi aceia care pomenesc și varianta inversă.
Niculae Baticu pomenește undeva despre coborîrea ștachetei, de la pereți la văi alpine, apoi la potecă, dar o face totuși fugar. Alții nici pe-atît.
.
Nu știu cît țin eu aici să par interesant, și cît cred că e de comunicat, totuși, de-așa zonă existențială.
.
.
PS
.
Pozele lui Adrian mai au o calitate, chit că una strict subiectivă.


Visam la un moment dat că încep a coborî din punctul maxim al existenței (cei 45 ani de viață), metaforizat oniric prin vîrful Omul. Cum se afla deja ora patru a după-amiezii, anticipam a mă cuprinde întunericul, pînă la Bușteni.


Simbolul s-a mai ivit în cîteva nopți de-ale mele, iar o viitoare geană a răsăritului - după o noapte petrecută pe munte (repet, în vis) mi-a risipit prea puțin din disconfort.
.
Imaginile prietenului s-au suprapus în sufletul personal pe acea idee, a coborîtului - pe întuneric - din înălțimi ale existenței. Soarele ce luminează în ele m-a reconfortat, chit că nu e de făcut pariu cu nimeni, despre cum ne va fi mîine ori peste zece ani.
.
.
PS2


”Aș minți să neg că nu voi mai bate coclauri, dar o voi face doar venind cu telecabina...”


La cîți bani poate cîștiga un leneș și timid ca mine, exact din an în Paște voi atinge zona Babelor bucegiste, iar de-acolo acoperișurile Văii Seci a Caraimanului...

vineri, 11 august 2017

Purice viu. Napoleon mort

M-am nimerit în fața televizorului, la o emisiune Memorialul Durerii.
Foarte posibil, nu una nouă.
Și unde se vorbea despre anticomuniștii deceniului șase (cel din secolul XX), mai exact aceia din munții Făgărașului.
.
Chit că-mi dau cu părerea urgent, și despre multe, n-am dat atenție pînă acum subiectului (minus iconoclastia că ceva nu-i cușer, cu Muzeul Rezistenței șcl de la Sighet).
.
Mai apoi (și pentru că Ion Gavrilă Ogoranu mi s-a părut - măcar la bătrînețea-i - un tip simpatic) am dat un search leneș, pe subiect.
Pe-acel drum, am ajuns a urmări la un moment dat pelicula „Portretul luptătorului la tinerețe” (haios foc să-l vezi acolo pe actorul Constantin Diță, adică Giani din Las Fierbinți).
.
Comit aici încă un sacrilegiu.
Dar nu pot pentru ca să-mi ascund părerea...
Vă mărturisesc a fi descoperit mult subiectivism în rîndurile despre belelele acelor rezistenți, respectiv despre dumnealor ca oameni.
(subiectul, despre acea subiectivitate, se poate extinde la greu...).
Mai apoi, că tot căpătasem apetit întru acea perioadă istorică, îmi veni să aflu și eu cîte una-alta, despre o altă (micro)zonă istorică, și anume despre „Rugul Aprins”.
Mișcare din același deceniu șase, care a dus la întemnițarea - de către comuniști - mai multor animatori ai ei..
Din ce auzisem, reținusem a fi fost o acțiune de bun simț, la care niște oameni la locul lor au luat-o crunt peste ceafă...
.
Lecturez însă mai în amănunt despre tărășenie, descoperind (și aici) subiectivitate cu carul.
.
Unghiul părtinitor cu pricina se află, firește, nuanțat, în sensul că unii dau mai mult cu cădelnița, decît alții.
Citesc de pildă (în filele unui tînăr istoric, pe care-l găsesc demn de multă stimă, dl George Enache) despre liderul „Rugului...”, și anume Daniil Sandu Tudor.
Și în care observ un omenesc dintre cele clasice, inclusiv cu fuduliile (asupra realității înconjurătoare) pe stil Nicolae Steinhardt.
Cum zicem și mai sus, subiectul e (mult) de extins.
.
PS
.
La ultima chestiune.
Faptul că alții văd în Steinhardt diverse minunății nu mă împiedică a tăcea/refula chiar ce am observat eu la respectivul (și despre care am mai scris în timp).
.
În paralel, mă trec liniștit în categoria Napoleon mort, în sensul că observațiile-mi vor fi în veci acceptate, preferat fiind puricele viu, al ziselor care se potrivesc ființei umane.
Mai exact, cele care-i fac plăcere acesteia. Și care, inevitabil, se bazează pe des ocol al realității, care cuprinde minciunică/părtinire favorabilă, și-n general drog pentru a suporta realitatea.
.

miercuri, 9 august 2017

Păreri. Despre stil. Și om. Și ființă umană, în general

Lectura prin scrisele lui Dan Cassasovici m-a trimis pe nesimțite la rîndurile lui Sorin Tulea - cele din „Amintiri din războaie neterminate”.



În fața subiectivismului acestora (raportat la care parti-prisurile reclamate de mine anterior se află mici copii...) nu pot rămîne decît gură căscată.
De pildă, să trăiești cu impresia că - dacă au murit sute de mii de oameni într-un conflict armat - e obligatoriu ca tabăra acelora să și cîștige...


















Am extras de aici...:

Mai privesc nedumerit și la părerile deloc documentate despre acordurile Yalta (1945).
Asta, între multe alte aserțiuni - pardon! - aiurea (cu grijă însă a se pune sub faldul vorbei antice, „Amicus Plato sed magis. amica veritas”...).


Înțeleg însă că naturalul omului normal ne împinge, spre așa pretenții.


În paralel, nu-i deloc a da la coș scrisele lui Sorin Tulea, care conțin multă viață, respectiv nesfîrșită informație.

Contrariile obligate a viețui împreună...


PS
Să fiu iertat, dar nici Mircea Cassasovici nu-mi pare a-și verifica prea tare zisele...:

Repet , Sorin , dupa ce a stat 16 ani la închisoare s-a întors , la fel cum a intrat , echilibrat , cu o memorie excelenta si neclintit în credintele lui. »”

Eu unul am îndoieli despre spiritul echilibrat al lui S. Tulea (în paralel, nu am pretenția a poseda eu așa ceva!).
Apoi, credințele sînt vorbe mari, și cam atît. În sensul că-i discutabil scaunul la cap al vreunora (vezi, mai sus, despre Yalta), și unde poate-i mai util a renunța la ele...


Admit însă că există o nevoie de a-ți vorbi bine apropiații (pe cei din tribul tău), atitudine recomandată de normele sociale, ultimele sosind și cu un anumit tip - în sine nenatural - de exprimare.

Mai mult decît de adevăr, ființa umană are nevoie să se simtă bine - sub această boltă nu neapărat pașnică...



PS2

 Cu toţii eram conştienţi că trăim un mare moment istoric, unic în istoria românilor, deoarece în această istorie este pentru prima dată când românii răspundeau cu arma în mână la cei aproape 1000 de ani de năvăliri barbare şi de mizerii venite dinspre răsărit, de dincolo de Nistru.” (sursa)

Pentru prima dată?
(trec aici peste formularea de clasa a patra plus naționalistă, cu năvăliri barbare, plus mizerii sosite peste noi, cei puri...)



Același condei:


Trebuie menţionat că în aceea noapte, din toată Armata Română, primii soldaţi care au executat acest ordin (s. MO) au fost din echipajele combatante ale Grupului 5 bombardament din Flotila 1 de la Braşov, echipaj din care am făcut parte şi eu. Până şi azi mă simt mândru de acest fapt, iar amintirile pe care le port şi acum pe picioare după această aventură care a fost războiul cu arma în mână împotriva U.R.S.S., sunt pentru mine cele mai valoroase decoraţii de război şi dovada concretă că nu am făcut parte din categoria idioţilor utili care au pactizat cu bolşevicii ruşi, categorie care încă mai există şi azi pe toată suprafaţa globului terestru!”
Idiotul lipsește întotdeauna din oglinda personală...


Nu m-aș jena pentru criticismu-mi de aici, poate astea-s totuși de zis, într-o mare (a media) unde au multă trecere scrisele vreunui Mihai Ogrinji...

În același timp, mă declar incapabil a vădi stimă, către cineva care se grăbește a declara pe alții idioți...


Trec aici peste faptul că identificatorul de idioți nu le are - absolut întîmplător... - cu finețurile de gîndire. 

A la: „Ce te făceai dacă viața te-ar fi ținut departe de corpul militar care - la 22 iunie 1941 - a primit ordin să atace primul?

STIL al narațiunii. Poate util de zis...

Narațiunea fiind a subsemnatului (și în diverse locuri ale netului, care-l găzduiră).

Făceam trimitere în penultimul post la un material (vorbind între alții despre chirurgul Ion Juvara).
Poate n-am  observat eu suficient de bine, dar observ că multă lume își menține îndrăzneala (am în vedere pe cei care-o posedă...) scriselor, odată cu trecerea anilor.

Or, mă observ că nu aș mai avea curajul unor băgări (precum acolo) în diverse cotloane ale realității. Mai exact, să vorbesc despre vreo tînără femeie ori alta.


În același timp.

Recentul clinci cu diverși de pe siteul Carpati.org mi-a scos în minte o dorință, despre care sîntem conștienți mai rar... Și anume ca lumea să ne ia în serios (ori foarte în serios) scrisele.
Mărturisirea-mi de aici de una de care omul se ferește, dar, dacă tot a ieșit la lumina conștientului...

Altminteri, nu m-aș jena prea tare de așa înclinație, spre dobîndit faimă. La o adică, ni-i în ADN, din motive ale speciei care pot fi explorate.
Tot ea, specia, în combinație cu morala societății, declară așa dorință (de reflectoare, aplauze și alte alea) drept lucru foarte urît - atît de urît,  încît nici nu vîntură motivele acelei interdicții, doar se face mișto de ea)

Destui nu au bafta de-a le fi apreciate scrisele (cu atît mai puțin la înălțimea nevoilor interioare). Este și ceea ce am constatat, privindu-mi materialele de pe acel site.
Mica și greu avuabila problemă de pe aici este că te paște inclusiv ideea de a-i socoti pe-aceia nedemni de producțiile tale. Pornind de aici, îți poți șterge operele de pe acolo - cum a procedat  imperfectul domn ce scrie aici.

Ceva similar, dar și pe fond vîrstă, s-a petrecut în momentul în care nu am mai țiut să popularizez acest al doilea blog. Și, legat de care, mi-am zic că acela de-o fi interesat de așa ceva (să presupunem...) le va găsi.


Adaug și o altă
greu avuabilă.

În unele din ultimele mele scrieri, mi-am descoperit tendința adîncă de-a trata pe un oarecare drept tatăl ideal care mi-ar pica bine. Tatăl meu fiind dus de ceva decenii, iar eu unul aflîndu-mă oricum la senectute (fie și aceea debutantă).

PS
O să mă trageți de mînă acum, la final post, că tare-am făcut pași înapoi (cum mă lăudam inițial, aici) în ale îndrăznelii ideilor...
Am renunțat la dracul, pentru a mă înfrăți cu... tat-su.

ISTORIE munte. Mărunte, oarecum. Despre Mircea Cassasovici

Fiul acestuia, Dan, vorbește în acest interviu despre perioada cît Mircea C. s-a afla în închisoare.

Legat de respectivul material de gazetă, îl găsesc extrem de interesant, chit că - pare-se inevitabil sub soarele acesta - plătește tribut subiectivismului (valabil pentru Dan C. cît și pentru gazetar).


După cum.
Observînd fizionomia lui Mircea C. din ultimii ani de viață, mie unuia mi-e inevitabil gîndul la
ideea de trecere, ce însoțește existența - ca ființe (umane, în cazul nostru)...








PS
Întîmplător, mi s-a întîmplat să scriu cîndva despre 'cocoșeii' care l-au dus după gratii pe Ion (Cuti, îi spune Dan Cassasovici)